Andrei PleŞu pune un uriaş punct pe i când îşi explică "admiraţia pentru Victor Rebengiuc" prin faptul "că n-are aerul (şi aerele) unui actor", că "nu i se citeşte pe faţă meseria, nu are ticurile, fasoanele, marca profesională caracteris­tică". O apreciere ce trimite în primul rând la comportamentul artistului în viaţa civilă, care în afara scenei (în fa­milie, între prieteni, pe stradă) preferă discreţia, infirmând un lucru ştiut de toată lumea şi anume acela că meseria de actor prin însăşi condiţia ei e una dintre cele mai expuse exteriorizării, plăcerii de a fi privit şi de a te face privit. Dar refuzul tentaţiei de a-ţi converti existenţa cotidiană în spectacol nu poate fi propriu decât unei personalităţi foarte puternice, conştiente că harul şi forţa aparţin celor lăuntrice ale fiinţei, fără să aibă nevoie pentru a fi dovedite de retorici şi gesticulaţii complementare. Mă grăbesc de aceea să scriu că Victor Rebengiuc e o abatere de la orice regulă. Chiar între marii actori, categorie în care se situează, reprezintă un caz atipic. Aşa a fost de tânăr, aşa este şi astăzi. Nu-l văd deosebit de cum l-a văzut Vlad Mugur în 1956 într-un spectacol, Bunbury, considerat "bombă" în epocă: "...parcă îşi terminase studiile la Oxford. Respira în el insularul. Degaja un farmec actoricesc original ce a împins-o pe doamna Bulandra să-i facă pe loc o ofertă de angajament". Presupun că junele ce "parcă îşi terminase studiile la Oxford" a impus, încă de pe atunci, prin sobrietate şi prestanţă, prin ştiinţa de a stăvili excesele, prin seriozitatea şi gravitatea deciziilor sale. Până şi boemia specifică vârstei cred că la el se manifesta în alt mod decât la colegii de promoţie. Ceea ce mi se pare cu atât mai important de reţinut cu cât aceştia erau George Constantin, Mircea Albulescu, Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi, Amza Pellea. Împreună cu ultimii trei, de altfel, va deveni