Acum vreo două trei luni, Teatrul Odeon - una dintre cele mai active scene de spectacol, şi nu numai din Bucureşti - a găzduit o "manifestare" (pe care a şi iniţiat-o, de altfel) numită Săptămîna Culturii Olandeze. Era vorba despre o succesiune de spectacole, concerte şi expoziţii de mici dimensiuni, cele dintîi alese, din cît mi-am putut da seama, în funcţie nu de o tematică anume, ci de manevrabilitate (număr mic de interpreţi, aparat scenic simplu), pe de o parte, şi accesibilitate, pe de altă parte; de exemplu, spectacolul pe care l-am văzut (din cele două) era definit în materialele publicitare drept "non-verbal". Se numea Vielfalt (diversitate, multitudine, în germană - poate şi în olandeză) şi s-a jucat cu publicul pe scenă; la o distanţă relativ mică de actori, aşadar. Era un spectacol greu de povestit; nu doar pentru că scenariul imagina o poveste destul de complicată care se desfăşura în adîncimea cutiei unui magician-prestidigitator, ci, mai cu seamă, pentru că în faţa noastră se întîmplau lucruri absolut neverosimile: cele cinci sau şase fete şi cei doi băieţi apăreau în scenă din pereţi, din podea, din cuptorul unui aragaz, de sub un scaun şi dispăreau, tot aşa, intrînd în tavan, prelingîndu-se între şezutul şi spătarul unei canapele, aruncîndu-se în bazinul chiuvetei. Totul ţinea, parcă, de miracol - şi, cu siguranţă, de un antrenament îndelungat. Şi, înainte de orice, de o fantezie nemărginită.

La sfîrşit, pe cînd aplaudam, la unison cu spectatorii ceilalţi, cu şapte mîini, ca să spun aşa, pe cînd mă uitam la zîmbetele vesele de pe chipurile actorilor şi la naturaleţea cu care se înclinau, fără să pară deloc marcaţi de cele 70-80 de minute de efort fizic extenuant (nu era greu să-ţi închipui că dificultatea propriu-zisă a acţiunilor era agravată de uriaşa concentrare necesară, căci fie şi o eroare minoră - un pas puţin mai lung, o întîrziere