Comentariul premierului Calin Popescu Tariceanu la raportul Comisiei Europene pe Justitie este, in felul lui, un eveniment. A nu-l inregistra ca atare ar insemna o grea pierdere pentru oricine se intereseaza de specificul prestatiei politice la varf in tara noastra. Spune prim-ministrul in exercitiu al Romaniei, dand dreptate, in principiu, criticilor expertilor europeni, dar totodata dand... si din umeri: "... Din pacate, Guvernul nu are resorturile necesare sa actioneze pentru rezolvarea problemelor semnalate in raport". Chestiunea este de o mare gravitate si, daca Tariceanu vorbeste serios, se cuvine sa vedem de ce cabinetul lui este ca paralizat in chestiunea data.
Un guvern nu are "resorturile necesare" in mai multe situatii posibile: cand se afla, de pilda, in exil, cand este sechestrat, asediat sau arestat. Asemenea situatii-limita nu par insa caracteristice Guvernului Tariceanu bis, ai carui ministri sunt si vocali, si destul de liberi in miscari. Atat de liberi incat nici macar seful lor direct, dl Tariceanu insusi, nu le poate domoli cateodata impetuozitatea (cum s-a petrecut in stiutul caz in care ministrul de Externe devenise un partizan entuziast al deportarilor in desertul egiptean).
Resorturile cu pricina pot lipsi si atunci cand un guvern s-a instalat la carma tarii ca rezultat al unei rasturnari revolutionare a puterii dinainte si cand, tocmai ca urmare a acestui fapt, el nu se poate bizui nici un pic pe complexul aparat de dinainte al statului, socotit fidel regimului rasturnat. Intr-o asemenea situatie a parut sa se afle primul guvern Roman, indata dupa 21 decembrie 1989, dar din miscarile sale ulterioare – acum indeajuns de cunoscute – s-a putut remarca o excelenta acomodare cu "vechile structuri", o deplina conservare a aparatului birocratic de stat, o incredere totala in armata si o precautie plina de gingasie in rap
