Trei preşedinţi, la asta se rezumă viaţa noastră democratică. A fost vreunul mai bun? Au fost toţi respectabili? Când îl citeşti pe Ion Iliescu cum povesteşte de noua sa prietenie cu Emil Constantinescu şi îl demască pe Traian Băsescu drept marea ameninţare pentru democraţia românească sau când îţi aminteşti că actualul preşedinte, după ce a fost ales în 2004, a dat fuga la Ion Iliescu să îi ceară binecuvântarea, nu poţi să nu-ţi spui că nu am reuşit încă să ieşim din era Iliescu. Dirigentul adevărat e el. Semiprezidenţialismul nostru doar pentru el a fost creat şi e un merit al lui că a acceptat această formulă. Avea majoritatea în Constituantă: putea cere puteri mai mari ale preşedintelui. Nu a făcut-o, tocmai pentru că era în controlul situaţiei oricum. Prezidenţialismul are un renume foarte prost şi România căuta pe atunci să-şi îmbunătăţească imaginea. Pe vremea lui, Curtea Constituţională era de formă, la fel şi televiziunea. Dar el nu şi-ar fi angajat la Cotroceni nepoţei sau amante. Comuniştii aveau şi ei corectitudinea lor politică, dublată la Iliescu de un solid bun-simţ. Dacă ajunge vreun tribunal să îl cerceteze vreodată, îl poate găsi vinovat de încurajarea violenţei politice, de conspiraţie pentru ascunderea unor date esenţiale interesului public, de influenţare a justiţiei şi aşa mai departe. De lucruri de fond, dar nu de lucruri de formă. La acelea a fost mereu în regulă. Chiar faptul că i-a spus lui Radu Mazăre „Măi, animalule“ (de fapt, a folosit o formulă mai puţin directă) mi se pare că arată că avea o calitate esenţială a unui preşedinte, cu care succesorii săi nu s-au putut compara: fler la oameni.

De exemplu, putem să îl comparăm pe Virgil Măgureanu cu Cătălin Harnagea? Pe Iosif Boda cu Dorin Marian? E trist ce spun, dar oamenii lui Iliescu erau mari capacităţi pe lângă cei ai lui Emil Constantinescu, deşi acesta era profesor universitar.