Cand am citit, cu uimire, Amantul colivaresei -, a doua carte a lui Radu Aldulescu - am fost aproape convinsa ca e o aparitie meteorica, produs unic al unui scriitor pe care-l ajuta pregnanta teribila a cosmarului ultimilor ani sub Ceausescu si care va fi muncit ani de zile sa-si "scrie viata". Aparuse atunci, in 1994, la aceeasi editura Nemira care a dat tonul unui nou canon in proza, si romanul lui Caius Dobrescu, Balamuc sau pionierii spatiului - alt tablou de lume impinsa in subterane. Cred ca inca ne imaginam cu totii ca incepe seria cartilor de sertar, iar Aldulescu devenea partial inseriabil in contextul acestei asteptari. Ulterior, s-a vazut ca autorul lui Balamuc... trimitea spre o directie, iar Radu Aldulescu spre cu totul alta, in mare masura dezlegata de timpul istoric si vorbind obsesiv despre un anumit fel de a trai veacul. In plus, era absolut neinseriabil prin scriitura, iar daca e sa-i gasim o familie stilistica, ea coboara, prin Groapa lui Eugen Barbu, spre prozele argheziene. Cum spuneam, Radu Aldulescu era tulburator de la bun inceput, dar lasa involuntar o trena de neincredere. Prea sarea din pagina ca sa nu te indoiesti ca performanta mai putea fi repetata. In ce ma priveste, aveam in minte o serie trista, de reusite foarte laudate, dar care ne-au lasat mai degraba titluri decat bibliografii de autor: Blocada lui Pavel Chihaia, Caravana cinematografica a lui Ioan Grosan, Ferestre zidite, a lui Alexandru Vona, ca sa dau numai trei nume si ca sa nu ajung la scriitori mai noi, prea tineri inca pentru a-i numi sub lespedea acestei mefiente. In privinta lui Aldulescu m-am inselat si a fost clar ca e asa dupa Proorocii Ierusalimului, in 2004. Romanul tiparit prima oara complet fara corectura, dintr-o nepasare editoriala incredibila, capata parca tocmai prin aceasta ceva de manuscris apocrif, care-i sporea forta de lovitura in plex. Era limpede ca omul