Pe maica Dionisia am intalnit-o acum cativa ani la Colilia, in Dobrogea, unde vietuia pustniceste, direct in camp, printre ruinele unei biserici parasite si fantomatice. Nimeni nu mai credea ca acel loc va reveni vreodata la viata. Doar maica Dionisia, dimpreuna cu alte trei monahii, continua sa spere ca, nu peste mult timp, la Colilia va fi o mare manastire si, alaturi, pe locul tarlelor de oi, se va ridica un centru social plin de gradini si livezi; un loc curat si frumos, pentru toti batranii nevoiasi din zona...

M-a impresionat mult taria maicilor de la Colilia, care, fara apa si curent electric, fara macar un acoperis deasupra capului, traiau intr-o saracie crancena, avand ca adapost de iarna doar acoperamantul Maicii Domnului si cupola instelata a cerului. M-a impresionat, de asemenea, dragostea credinciosilor si ajutorul pe care l-au dat pentru repararea bisericii si construirea unui modest corp de chilii. Credeam ca, dupa atatea greutati si nopti dormite direct sub cerul liber, pentru maica Dionisia venise vremea lucratorului harnic, vrednic sa se bucure de roadele muncii lui. Nu a fost asa. Dupa un timp, am primit un telefon. Teribil de emotionata, maica mi-a spus ca incepuse o noua manastire, in alta parte, si ma ruga sa ne intalnim. Cand am intrebat-o de unde suna, m-a uimit cu raspunsul ei. Maica ajunsese dincolo de Prut, tocmai la Cahul, in Basarabia, acolo unde, chiar sub ochii nostri, istoria si amintirile romanilor se rescriu schimonosit, cu litere chirilice si taceri mincinoase; acolo unde, peste noapte, s-a inventat o noua limba si un nou popor... moldovean.

"Ia niznaiu. Gavarite pa ruski"

Am zarit-o de departe, recunoscand-o cu greu. Era mai batrana decat o stiam si pasea anevoie, sprijinindu-se intr-o carja ortopedica. Din femeia energica si bataioasa de altadata, pe chip nu-i mai ramasese decat zambetul si bunata