STELE VERZI ● Muzeograful Adrian Şolka de la Observatorul Astronomic aruncă mărul discordiei
Că a fost şi este al zeilor ori al oamenilor, al poeţilor ori al astronomilor, al finitului vizual ori al infinitului mental, de la Facerea Lumii, instinctual ori raţional, ne-am îndreptat ochii spre Cer. Cu vădită curiozitate sau cu umilinţă teologală am încercat să-i descifrăm tainele. Însă, în necuprinsul-cuprins firav şi puţin înţeles de mintea noastră, ne aflăm exact în postura lui Diogene, care umbla cu lumânarea aprinsă prin butoi în căutarea Adevărului.
STELE VERZI ● Muzeograful Adrian Şolka de la Observatorul Astronomic aruncă mărul discordiei
Că a fost şi este al zeilor ori al oamenilor, al poeţilor ori al astronomilor, al finitului vizual ori al infinitului mental, de la Facerea Lumii, instinctual ori raţional, ne-am îndreptat ochii spre Cer. Cu vădită curiozitate sau cu umilinţă teologală am încercat să-i descifrăm tainele. Însă, în necuprinsul-cuprins firav şi puţin înţeles de mintea noastră, ne aflăm exact în postura lui Diogene, care umbla cu lumânarea aprinsă prin butoi în căutarea Adevărului.
Ignorat de unii (ca-n "Steaua fără nume‘‘ a lui Mihail Sebastian), punct de reper pentru alţii (navigatorii care ţintesc Steaua Polară) ori firesc "acoperiş‘‘ pentru cei mulţi, Cerul face parte din "natura umană‘‘. Poeţii îl idealizează şi-l umanizează totodată. Luna, care răsare la Agapia deasupra brazilor negri, "cu lumina ei fecioară‘‘, e a lui Eminescu. Nimeni nu i-o poate lua. El o dăruieşte plină, de câte ori răsare, lumii româneşti. Credincioşii, indiferent de dogmă, văd în el locul exercitării puterii Divine, spaţiul unde se plămădesc şi unde se întorc sufletele. Numai astronomii ori savanţii îl văd rece, indiferent, supus unor legi ce, cu înfumurare, au fost de ei deduse. Însă ochiul lor n-a ajuns prea departe,
