- Editorial - nr. 29 / 12 Februarie, 2008 De fiecare data, am urmarit cu vadit interes gazetaresc eliberarile si, imediat, incarcerarile lui Miron Cozma _ "Luceafarul huilei", devenit subiect de telenovela romaneasca, in masura sa starneasca invidia maestrilor genului clasic in domeniu. L-am urmarit si l-am vazut in momente netensionate, calme, cand se arata a fi un om normal, jovial, dar si atunci cand, contand pe miza reala a conflictului, a ajuns la acele confruntari sangeroase dintre minerii Vaii Jiului, "armata lui de carbune", si Puterea incapabila sa gestioneze starea de urgenta ivita in acele momente, cand specularea politica a crizei declansate atingea ingrijorari majore. Dintr-o simpatie fata de aceste cartite ale adancurilor, fata de truda lor, dar si fata de usurinta cu care pot fi influentati si dirijati minerii, am scris la timpul potrivit, facandu-mi publice opiniile. Dovezi sunt articolele "Minerii exista" si "Ceasul al 12-lea", publicate in "Cuvantul liber" prin ianuarie 1999, preluate si pentru cartea de publicistica "Prezent!". Da, pe atunci, minerii existau inca. Iar "ispravile" lor au fost reale. Ei, in frunte cu "minerul-sef", Miron Cozma, au vizitat, inopinat, Bucurestiul anilor 1990 si 1991. Efectele si "binefacerile" "vizitelor" lor din iunie 1990 si din septembrie 1991 le-au simtit, din plin pe propria lor piele, bucurestenii, mai ales studentii si intelectualitatea. Pe atunci, plecarea minerilor in Capitala si acea clamare, spre rusinea unor vremi traite: "Moarte intelectualilor!", depindeau numai si numai de el. Manipulati abil de "Luceafarul huilei", prin repetate greve, prin trageri de sfori care tin de resorturi cu radacini mai adanci, minerii erau preocupati de problemele lor reale: se inchideau mine, in prostie, de multe ori cu ochii inchisi, se faceau disponibilizari in dorul lelii, fara a fi atent cantarite toate posibilitatile exi