Toti cei care avem in preajma un caine numaram un prieten in plus; unul adevarat, credincios, dezinteresat.

As dori sa va vorbesc tuturor acelora care iubiti animalele despre povestea adevarata a unei cateluse si despre dragostea si credinta ei fata de stapan si fata de curtea in care a crescut.

Fusese adusa la socrii mei pe cand era un ghemotoc cu blanita portocalie. Ochii de culoarea cafelei priveau nedumeriti lumea din jur. S-a bucurat de mica de o deplina libertate si a crescut fericita, zbenguindu-se in voie prin marea gradina cu pomi fructiferi de tot felul. I s-a dat - cum era firesc - si un nume - Dulusa. Isi urma stapana pretutindeni: prin curte, cand ea trebaluia, prin gradina, asistand cuminte la plivitul si sapatul zarzavaturilor, ori fluturandu-si coada stufoasa pe poteca in panta ce cobora spre fantana. Anii s-au scurs unul dupa altul, s-a maturizat, a devenit mama, crescandu-si cu devotament serii dupa serii de pui. Dar timpul nemilos si-a pus tot mai mult amprenta neputintei pe stapana tot mai batrana, langa care crestea Dulusa. La un moment dat, cateaua a ramas singura vietate intr-o ograda plina candva de fel de fel de pasari si animale. Mergeam adesea in vizita, aducandu-i de fiecare data ceva bun de mancare. O strigam inainte de a deschide poarta si ea alerga nebuneste in jurul meu, facand tumbe, sarindu-mi in brate. Dar ce ma impresioneaza cel mai mult la acest animal e nevoia lui de afectiune. De fiecare data cand o mangai, se lipeste de pamant si ma priveste drept in ochi, recunoscatoare, cu o privire aproape omeneasca. Cand plec, ma conduce o bucata de drum, dupa care se opreste in loc si priveste trist dupa mine pana dispar la o cotitura a soselei. Mi se umezesc ochii privind in urma, peste umar.

Alti ani si luni si zile au trecut, si Dulusa s-a pomenit intr-o zi singura de tot, in curtea pustie a casei, plina de buruien