Când debuta, în 1963, cu placheta De pe pământ, Constanţa Buzea îşi contura deja un profil liric distinct, ale cărui linii esenţiale nu vor cunoaşte spectaculoase de­plasări în timp. O frumoasă consecvenţă cu sine, probă a coerenţei viziunii şi a conservării unei ţinute etice demne, reiese din întreg scri­sul său. La ritmul naturii

Când debuta, în 1963, cu placheta De pe pământ, Constanţa Buzea îşi contura deja un profil liric distinct, ale cărui linii esenţiale nu vor cunoaşte spectaculoase de­plasări în timp. O frumoasă consecvenţă cu sine, probă a coerenţei viziunii şi a conservării unei ţinute etice demne, reiese din întreg scri­sul său. Acesta s-a menţinut constant “la ritmul naturii”, cum spune un titlu de volum reprezentativ, din 1966: adică a ilustrat un soi de creştere organică reînnoită ciclic, înregistrând cu o superioară se­ninătate până şimomentele su­fleteşti tensionate. Poezie prin excelenţă a iubirii, de la cele dintâi în­mu­guriri ale sentimentului la ma­tura dragoste maternă, apoi la fră­mântările femeii trădate ori de­cepţionate de mai târziu, lirica ei s-a exprimat mereu în regimul discreţiei, al unui soi de pudoare fundamentală a fiinţei supuse sorţii ori revoltată cu măsură contra seismelor ei. Una dinre ipostazele ma­jore ale eului a putut fi apropiată, astfel, de figura mitologică a Pe­ne­lopei aşteptând cu o răbdare în­crezătoare, în Ithaca ei domestică, întoarcerea din “aventură” a băr­batului călător printre evenimente. Este o lirică autentic feminină, fără nici o notă peiorativă în această caracterizare, căci derapajele “ro­man­ţioase” şi minorele strategii ale discursului definit convenţional ca atare sunt absente.

Solidar de la început cu universul natural – “lumea de plante vi­sând şi vibrând sub polen” – ima­ginarul său a rămas marcat până în straturile de adâncime de un “sfânt sentiment al trecerii şi al căderii”, p