Zilele acestea, Teodor Meleşcanu se pregăteşte să părăsească barca militară căreia îi conferise temporar stabilitate. Primit cu braţele deschise, apreciat pentru profesionalismul şi echilibrul său, Meleşcanu pune acum mai presus de interesele naţionale pe cele de partid. A cedat la insistenţele PNL şi se duce la Justiţie. Armata rămâne de izbelişte, cu două luni înainte de summit-ul NATO din 2-4 aprilie, fără garanţia că va avea un titular foarte curând.

De mai bine de trei ani, Armata Română este supusă unui tir de instabilitate politică, ce îi afectează bunul mers. Focurile sunt lansate din interiorul ţării, în ceea ce ne-am obişnuit să catalogăm drept războiul româno-român. Răfuiala de tip mafiot de la vârful puterii a împins Armata la discontinuitate în actul de comandă, presiune politică şi chiar dezacord cu principala instituţie coordonatoare în domeniu, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.

Astfel de caracteristici s-au întâlnit şi în perioada 1997-2000, provocând o greaţă iremediabilă a corpului militar faţă de politică. Am avut trei miniştri în trei ani, la o instituţie preponderent militară în care continuitatea e cel mai bun lucru pe care îl poate oferi controlul civil, democratic. Un alt avantaj presupune reprezentarea cu succes a intereselor Ministerului Apărării la discuţiile anuale privind bugetul şi la reuniunile internaţionale în care se iau angajamente în numele României. Nu în ultimul rând, neimplicarea ei, prin garanţia celui care este ministru al Apărării, în jocurile politice murdare ce pot afecta stabilitatea şi soliditatea Armatei. În lipsa acestor contribuţii fundamentale, controlul civil asupra militarilor, promovat prin intermediul valorilor de tip occidental adoptate o dată cu integrarea în NATO, poate face mai mult rău decât bine.

De la venirea la putere a regimului Băsescu-Tări