Eram in anul al treilea de facultate, in primul semestru, cind, la un seminar de analiza functionala, in timp ce ne chinuiam sa rezolvam niste probleme deloc usoare, profesorul Gheorghe Siretchi ne-a intrebat abrupt: „De fapt, care e scopul nostru, ce vrem noi, ca matematicieni?“. Luati de val, si pentru ca asta faceam, am raspuns, uniti in cuget si-n simtiri: „Sa rezolvam probleme“. „Nu!“, a explodat enervat profesorul (care, in treacat fie spus, se aprindea usor). „Noi vrem sa formulam probleme!“
Si a continuat sa elaboreze pe tema asta. Nu stiu daca l-am inteles foarte bine atunci, nu cred. in timp, am inceput sa inteleg. Din pacate, n-am mai apucat sa stau de vorba si despre asta cu el, iar toamna trecuta ne-a parasit. inca unul in lunga serie de disparuti din cumplitul 2007.
Mi-am adus aminte de vorbele profesorului meu cind, recent, am citit o opinie asemanatoare, dar mult mai radical exprimata, a lui Misha Gromov, un matematician care a adus citeva contributii de o importanta greu de evaluat la matematica ultimilor cincizeci de ani: notiunile si metodele pe care le-a introdus, in special in geometrie, au schimbat paradigme, ne-au invatat sau chiar ne-au impus sa ne schimbam modul de a gindi. Spune Gromov, in stilul lui direct si lipsit de menajamente: „Trebuie sa admitem ca sintem prosti (stupid) si ca intrebarile naturale pe care le punem sint proaste, ca numai prin munca indirjita, prin conceptualizare, muncind din greu, calculind, sau mai stiu eu cum, putem formula intrebari bune si matematica buna. E o naivitate sa credem ca avem, cu totii, intuitie sau ceva asemanator. E o credinta prosteasca“.
Si, tot el, intr-o discutie cu Don Zagier, alt foarte mare matematician: „Conjectura este lucrul cel mai responsabil pe care il poate face cineva, iar lumea face uneori conjecturi atunci cind nu are nici un drept sa faca asa ceva.
