SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Nu e vina mea că băbuţa pitică, pe care o întâlnesc ori de câte ori mă duc la Casa Scânteii e atât de neajutorată şi atât de mică.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Nu e vina mea că băbuţa pitică, pe care o întâlnesc ori de câte ori mă duc la Casa Scânteii e atât de neajutorată şi atât de mică. Totuşi, mă port de parcă aş vrea să fug de o responsabilitate. Nu urc cu ea în lift, de teamă că s-ar putea să-mi povestească necazurile sale, când o zăresc o las să treacă şi mă prefac că mă uit la un afiş sau la o maşină, iar dacă se întâmplă s-o văd venind pe unul din nenumăratele coridoare ale clădirii dispar într-un birou. E ca soarta, dai peste ea mereu, unde nu te aştepţi. Nu e nevoie să-şi povestească viaţa. Se vede ce viaţă a dus. Unii oameni există ca un continuu reproş: "Măi, norocoşilor, uitaţi-vă la mine! Aşa aţi fi fost şi voi, dacă v-aţi fi născut sub steaua mea nenorocită!". Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi dau seama de ce o evit. Nu pentru că mi-ar fi cerut s-o ajut cu bani sau cu un serviciu. O evit deoarece nu poate s-o ajute nimeni cu nimic. E aşa cum e definitiv, iar pomana în cazul ei nu rezolvă mare lucru. E o amânare, un mod de a te plăti pentru nişte păcate vechi şi de a te ruşina pentru cele viitoare.
În zilele în care nimic din ceea ce făceam sau ar fi trebuit să fac nu mă motiva, mă duceam acasă la B. Nu-l numeam prieten, tocmai pentru că era singurul om care-mi dădea definiţia absolută a prieteniei. Când nu-ţi vine să mai ieşi din casă, e omul, unicul, prietenul la care te-ai mai duce. Intram la el în casă pe uşa care era întotdeauna deschisă, iar el nu mă întreba niciodată de ce-am venit. Aici e cheia: mie mi se părea perfect normal să mă duc la el fără o treabă anume, iar lui i se părea perfect normal să nu mă întrebe de ce am venit. Câţi din noi putem spune că, indiferent de câ
