Aş dori ca, pe această cale, să anunţ publicului că am câştigat la concursul “proasta mileniului”. Mulţumesc...
Aş dori ca, pe această cale, să anunţ publicului că am câştigat la concursul “proasta mileniului”. Mulţumesc. Vă mulţumesc mult de tot, ştiu că mă invidiaţi, dar, vă rog, încercaţi să nu vă mai faceţi un păcat în plus. Pur şi simplu acceptaţi realitatea: nimeni nu are cum să fie mai prost decât mine, şi-l ameninţ foarte... ă... ameninţător, ca nici măcar să nu-ncerce. Am să-l sfărâm! Amsă-l dobor!
Deci. Sunt la înmormântarea scriitorului Vintilă Corbul şi acolo, la capela cimitirului Belu, vine la mine o tanti pioasă, îmbrăcată în negru. Vocea tremurată încearcă să mascheze o încercare de plâns. Îi tremură şi bărbia. Mi se adresează încetişor, ca şi cum ar vrea să-mi spună o taină. Vrea să-i dau telefonul ca să dea, aţi ghicit, un telefon. Aflu imediat că i-a murit băiatul în vârstă de 16 ani şi vrea să ajungă la morgă pentru a-l lua şi a-l duce acasă, în Craiova. Pentru aceasta, îmi spune, trebuie să ia legătura cu medicul de la morgă, un anume Popescu. “Da’ cum a murit?” “Accident.” “Ce fel de accident?”
“S-a aruncat de la etaj, era schizofrenic.” Empatizez pe loc cu suferinţa femeii. Decid că trebuie să mă simt vinovată pentru că eu nu sunt aşa de nefericită ca ea, ceea ce şi fac. Îi dau imediat telefonul şi mă retrag pentru a-i oferi clipele de intimitate de care cred că are nevoie. Vine după mine şi-mi spune c-a intrat căsuţa poştală, dacă se poate să mai dea la un alt număr de telefon. Desigur, doamnă, staţi liniştită, puteţi suna şi-n Honolulu, doar oameni suntem! “Săru’mâna, Dumnezeu ajută.” Cum nu mă îndoiesc de acest lucru, aproape că-i îndes femeii telefonul la ureche şi, din nou, mă retrag.
Nu-nţeleg pentru ce, doamna se lipeşte de mine în timp ce vorbeşte la telefon. Mă gândesc că are nevoie de sup
