Au trecut, deja, şase ani de la succesul de critică înregistrat de volumul lui Gh. Jurgea-Negrileşti, Troica amintirilor. Sub patru regi. Memorialistică de cea mai bună calitate şi proză scrisă pe măsură, cartea a coagulat - cu deplină îndreptăţire - numai recenzii favorabile, dar a întârziat să revină fie în topuri, fie în tentativele de regândire a interbelicului, fie - măcar - în bibliografiile universitare dedicate perioadei. Amintirile exacte şi impecabil echilibrate ale autorului, întinse de la primii ani ai secolului şi până în 1944, se văd concurate eficient de o stranie amnezie - înflorită în doar jumătate de deceniu - a celor mai entuziasmaţi dintre criticii literari ai momentului. E un nonsens aici, de care, în mod clar, nimeni nu se face vinovat. Nimeni în afară de legităţile cu multe puncte de inflexiune şi mai multe volute ale receptării.
Apărut în 2002, la capătul unei perioade postrevoluţionare de adevărat delir memorialistic şi de infatigabilă sondare prin sertarele autorilor, de reconvertire analitică a recenzenţilor înspre filoanele realităţii camuflate, de respingere sistematică a literaturii de ficţiune, "romanul" secvenţial şi sincer al tinereţii lui Gh. Jurgea-Negrileşti avea să beneficieze de ambele tăişuri ale unui asemenea sfârşit de modă. Să fie, adică, admirat laolaltă cu toată suita de volume care îl precedase, pentru ca apoi să fie lăsat într-o suspensie sine die, tipică apusurilor de gen. Troica amintirilor a încântat, o dată cu prima ediţie, cronicarii care - aşa cum se cuvine - au surprins formidabilul talent ieşit parcă de nicăieri al acestui boier moldovean, naturaleţea şi umorul sănătos al punerii în pagină a unei lumi dintre cele mai alese, cu eroi toţi unul şi unul, de un zguduitor rafinament.
O carte, aş spune acum, prea subtilă şi prea aristocrată pentru ritmurile şi apucăturile lumii literare de la noi.
