În poemul Dar eu zic mereu, Geo Dumitrescu (1920-2004) vorbeşte - cu farmec şi un fel de humor serios, orice avânt metaforic fiind înlăturat - despre cercetarea în real pentru a "stabili adevărul". Sub îndrumarea dascălului lor, nişte elevi de o vârstă incertă (deşi sunt încă instruiţi de un învăţător, sagacitatea şi limbajul lor sunt cele ale unor studenţi de bun nivel!) se străduiesc să pună bine întrebările şi să caute adevărul sub unghiul cel mai corect.

"Şi-uite aşa - zicea domnu-nvăţător -

discutând, iese adevărul!"...

Şi discutam, şi ziceam, şi vorbeam,

şi eu ziceam dacă, şi tu spuneai poate,

şi el zicea cât de cât. Şi-apoi

a mai zis cineva ceva, un cuvânt tremurat,

ori un cuvânt obligatoriu,

mâine, ori pâine, sau aşa ceva...

Şi toţi ne uitam în pământ, într-un punct

de unde, împingând uşor câţiva bulgări mărunţi,

urma să se ivească un colţ roşcat verzui,

apoi un lujer subţire,

care nu trebuia să depună nici-un efort

spre a-nflori, pe loc, sub ochii noştri... (...)

Adevărul este o floare care creşte la picioarele noastre, şi pe care trebuie s-o căutăm cu grijă. Eul liric nu priveşte în azur, el merge cu ochii coborâţi, ca nu cumva să calce floarea ascunsă... Astronomii Antichităţii, începând cu cei din Babilon, vorbeau despre stele şi planete nu scrutând cerul, ci studiind umbrele aruncate de astre pe sol, la picioarele lor, "cu ochii deschişi, cu ochii-n pământ, căutând..." Nu-mi pot imagina mulţumitor demersul lor ştiinţific, pe care se cuvine să-l considerăm eficace, oricât de paradoxal ne-ar părea, astăzi...

Aşadar, Eul liric aruncă în afara drumului pietre ce ar putea împiedica minunea vegetală să crească, din întâmplare, acolo - chiar dacă scrutătorului îi e sortit să se cocârjeze, cu timpul:

(...) Şi umblu de atunci mereu cu ochii în pămân