Muzeul Literaturii Române a încetat, imediat după 1990, să mai fie un simplu depozitar de manuscrise şi documente literare, loc pentru întîlniri comemorative, spaţiu de cercetare academică şi furnizor de inedite şi de materie primă pentru istoria literaturii. Fără să piardă nimic din toate acestea, el a devenit, în toţi aceşti ani, un fenomen care depăşeşte cu mult cadrul instituţional consacrat; Muzeul Literaturii... este acum un climat, un loc de confluenţă a artelor, un reper cotidian pentru artişti, pentru numeroşi oameni de cultură şi pentru o bună parte din boema artistică bucureşteană. Dintr-o instituţie necrofilă, introvertită şi glacială, aşa cum era înainte de 1990, cu privirile întoarse exclusiv către memoria difuză şi către arhiva sistematizată, el a ajuns astăzi un factor dinamic al vieţii culturale româneşti, un laborator în care se realizează atît cercetarea doctă, cît şi maieutica subtilă a fragilului vlăstar al culturii contemporane. Alături de manuscrisul îngălbenit, de călimara secată, de ochelarii cu lentilă de lupă şi de fotografia sepia, pe care timpul le-a obiectivat şi le-a adus aproape de condiţia exponatului mineral, foşgăie viaţa de cenaclu, se consacră contemporaneitatea şi sclipeşte intermitent, ca un girofar, promisiunea literară a zilei de mîine. Şi pentru ca acestă zi de mîine să nu fie doar o simplă abstracţiune, Muzeul Literaturii şi-a luat precauţia de a intra chiar de astăzi în mitologia creaţiei literare şi de a se transforma din ambient şi din reper peisagistic în topos cultural. Gîndirea eliptică şi nondiscursivă a lui Gh. Iova, exerciţiile de levitaţie ale lui Marian Drăghici, retorica de camuflaj a lui Paul Vinicius şi reveriile rimbaldiene, de înger carbonizat, ale lui Felix Lupu, se fecundează aici şi germinează la vedere, asemenea unei seminţe a cărei transformare este privită cu acceleratorul. Astfel, Muzeul... a ieşit din