Tensiunea din viaţă publică a României te împinge în situaţii şi poziţii în care nu te recunoşti. Să iau un exemplu în care s-au întâlnit mai multe "speţe" -, adică judecăţi de ordin politic, etic şi juridic. E vorba de cazul Norica Nicolai. Mă număr printre cei care au afirmat public că un astfel de personaj nu are ce căuta în fruntea Ministerului Justiţiei. Nu mai reiau argumentele, pentru că ele au fost întoarse pe toate feţele şi sunt de domeniul evidenţei. Culmea e că le ştiau şi liberalii. În condiţii normale, fosta procuroare din Călăraşi nici n-ar fi trebuit propusă pentru o poziţie publică atât de înaltă. Dar nu trăim în condiţii normale. Norica Nicolai a fost scoasă la bătaie tocmai pentru că se miza pe scandal. Un anumit segment al PNL - pe care nu mă sfiesc să-l definesc drept al minciunii şi mahalagismului - şi-a făcut un calcul simplu: cine ar trebui numit la Justitţie în aşa fel încât să-l enerveze cumplit pe Traian Băsescu? Probabil că, într-o listă scurtă, Norica Nicolai s-ar fi plasat mereu pe poziţii fruntaşe.
Nu mi-am ascuns satisfacţia când, de curând, Curtea Constituţională a hotărât că d-na Nicolai nu e aptă să îndeplinească funcţia pentru care au susţinut-o trompetele liberale Orban, Antonescu şi Haşoti. În stilul propriu, oamenii în halate stacojii de la Curtea Constituţională au dat nişte motivări ce te fac să ridici uluit privirile la cer. Ceea ce, ca simplu cetăţean, n-are cum să nu te îngrijoreze. După această logică, orice instanţă prevăzută cu atribuţii de judecată poate motiva orice decizie, în funcţie de presiunile care se fac asupra sa ori pornind de la interese de grup.
Cunoscând, cât de cât, situaţia din România, ar rezulta că singurii care ar fi putut face presiuni reale asupra Curţii Constituţionale sunt tocmai cei care-ar fi avut interese în aducerea la Justiţie a Noricăi Nicolai. Adică, pesediştii şi liberalii înşiş
