Braşovul a recuperat mai repede decât Bucureştiul handicapul zecilor de ani de comunism. Arată civilizat, cu un centru plin de farmec, autobuzele au orarul afişat şi îl respectă, vânzătoarele au redevenit amabile, oamenii dau bună ziua, totul se face mai temeinic şi e mai occidental. Ţinea cândva, în perioada lui cea mai liniştită, de Mitteleuropa, iar amintirea a rămas, poate, în fibrele lui ascunse. Deşi la suprafaţă a suportat, ca orice oraş de altminteri, cămaşa de forţă a istoriei.

De această istorie m-am izbit încă din copilărie şi nu numai în oraş, ci şi acolo unde nu te-ai aştepta, în natură. Aproape fiecare din dealurile care aproape că au crescut în oraş şi pe care noi, copiii, le urcam şi le coboram neobosiţi pe scurtături abrupte, a avut câte o cicatrice a istoriei. De pe mica terasă a casei noastre, pierdută între acoperişuri cu aer meridional, urmăream Tâmpa ca pe o fiinţă care se trezeşte şi se culcă odată cu oraşul. Schimbările ei erau spectaculoase: "îşi punea căciula", adică era acoperită de ceţuri până pe la jumătate, semn de vreme mohorâtă, se umplea pe neaşteptate de verdele crud al primăverii, se colora în rugina caldă de toamnă, se bruma ca prunele sau anunţa, cu moţul nins, venirea zăpezii. Tot de pe terasă, am văzut odată arzând cabana din vârf, construită de saşi la 1890, într-o grotă (restaurantul Bethlen). Şi am văzut, altcândva, cum se tăiau copacii pentru construirea telecabinei şi cum micile cutii roşii urcă şi coboară de dimineaţa până seara. Acum se zăreşte numele uriaş al oraşului strălucind pe creastă, cu agresivitatea oricărei reclame. De fapt ideea de a folosi Tâmpa (cea mai frumoasă etimologie pare a fi cea oferită de Timotei Cipariu: numele vine de la "tâmplă", altar, cu care, într-adevăr, seamănă) pe post de pancartă e mai veche. În copilăria mea se vedea pe altarul oraşului alt nume, mai degrabă demonic. Din brazi întune