Nu mi-e deloc uşor să-l prezint cititorilor pe Mircea Platon. Nu fiindcă n-aş avea ce să spun despre el, ci fiindcă mai tot ce-aş spune ar cădea în categoria poncifelor. De exemplu, dacă aş scrie că este doctorand în istorie la Ohio State University at Columbus şi că ultimii trei ani şi i-a petrecut în SUA, nu aş face decît să indic un reper biografic în virtutea unei rutini subînţelese privind schiţarea portretului convenţional al unui autor contemporan. Numai că, prin asemenea încadrări exterioare, nu poţi surprinde nimic din stofa omului pe care îl ai în vedere.
De aceea, îmi vine să spun că Mircea Platon e o dovadă că dracului universalist îi e teamă de tămîia paradigmei naţionale. Sau, mai precis, că Mircea Platon este un exemplu grăitor a ceea ce înseamnă neputinţa ideologiilor de a deforma oamenii. Fireşte, mă gîndesc la cea pe care am îndurat-o şi o îndurăm încă: comunismul şi apoi, în forme travestite şi cosmetizate, actuala undă opresivă a corectitudinii politice. Citindu-i cartea Cine ne scrie istoria?, mi-am spus că, dacă în generaţia tînără mai apar oameni ca el, atunci comuniştii s-au chinuit degeaba. N-au putut schimba tiparul mental al generaţiilor. N-au reuşit să le degradeze fibra pînă într-atît încît să le anihileze instinctul şi să le şteargă memoria. Cu alte cuvinte, degenerarea românilor nu s-a întins prea departe şi nici prea în adînc.
Dar mă trezesc de îndată la realitate. Îmi dau seama că, din păcate, intelectuali ca Mircea Platon sunt rari. Nu atît fiindcă actualei generaţii i-ar lipsi inteligenţa, ci pentru că întîi de toate, trăim fără orizont: ne lipseşte acel cadru interior care vine de departe, dinspre matca unei tradiţii care, deşi nu am ales-o noi, tocmai ea e cea care ne dă identitate, o matcă care vine dindărăt şi se întinde în faţă, pînă la limanul optimist al perpetuării unui ideal. Iată un motiv pentru care, în actual
