Impactul Răului asupra fiinţei constituie nutrimentul de căpetenie al versurilor lui Dan Damaschin. Nu clipele legăturii cu sacrul, ale beatificantei comuniuni cu Dumnezeu posedă cea mai mare pondere în economia cărţii, ci cele ale eclipsei, ale rătăcirii de diverse grade. Notificările crizei prevalează asupra consemnărilor extazului mîntuitor, ca şi cum poezia şi-ar propune a fi nu o imagine a ultimului, intermitent şi dificil de acomodat, în spectrul său arzător, cu instrumentul scriptic, ci un jurnal al traseului spiritual nespus de accidentat. Dezacordul e mai sugestiv decît armonia deplină, sieşi suficientă. Una din feţele unei astfel de incompatibilităţi demonice este îndoiala. Insuportabilă pentru conştiinţa suprasolicitată de contradicţii ce poate atinge pragul alienării, ea semnifică în esenţă o subiectivitate coruptibilă, adîncită pînă la a deveni culpabilitate obiectivă: "Propria-i netrebnicie resimţită ca o vină" (Poemul răspîntiei). Ori în chip analitic: "Iată răspîntia atît de temută, întruchipată ameninţarea ce te-a însoţit în somn;/ Clipa cînd cortul gurii celor mai înavuţiţi dintre profeţi / Se îndoieşte că a fost locuit vreodată de har; / Cînd singurul apel ce l-ai putea adresa s-ar cuveni spre haitele de lupi / Ce s-ar pricepe de minune să desăvîrşească / Propria-ţi sfîşiere începută stîngaci dinăuntru. / Cînd oboseşti să fii inspirat şi laşi revelaţia să-ţi scape aiurea; / Tot mai anevoie îţi vine să te rabzi / Un Hölderlin amînîn­du-şi mereu clipa înnebunirii" (Poemul răspîntiei).

Limbajul participă la rîndu-i la o asemenea degringo­ladă care dă seama de incapacitatea actantului de a restabili iniţiala viziune edenică, aurorala iluminare care cedează în faţa unui "coşmar" crepuscular,extenuant: "Suflete, ce credeai a şti totul despre eclipse, ai fost luat pe nepregătite. / Limba ta renunţă, buzele-ţi abdică: nicicînd nu vei reuşi / Să depri