Mai ales înspre finalul romanului, lectura Refugiilor este sensibil îngreunată de monologul autoscopic, prea lung, al personajului ce se ia sub observaţie. Întreaga carte e însă construită pe linia şerpuitoare a acestei analize, care nu este exclusiv interioară. Ioana Olaru îşi rememorează viaţa, experienţele şi deziluziile personale în strânsă legătură - dacă nu chiar în acelaşi plan - cu presiunea continuă a mediului social, formatat de contextul istoric. Altfel spus, interioritatea devoalată şi disecată aici, cu o luciditate care i-ar fi plăcut lui Camil Petrescu nu reprezintă o zonă secretă sustrasă constrângerilor exterioare, o insulă supraînălţată sau, mai bine, scufundată sub apele reziduale, fetide ale Epocii de Aur. Psihologia protagonistei nu mi se pare una "etanşă", autosuficientă, abisală în sensul postdostoievskian al romanelor lui Nicolae Breban. Lumea interioară apare ca deformată de aberaţiile de afară, impregnată de umilinţă şi oboseală, de zgura ce a intrat în ochi, în nări şi în suflete.
Nici măcar excepţiile de la regula conformismului, a adaptării la mediu, nu i se pot sustrage acestuia. Inginerul David Helgomar, neobositul om "torturat de dreptate" care-şi ridică în cap întreaga conducere a minei, este, nu mai puţin, depozitarul unor dureri, spaime şi aspiraţii frânte. Senin nu este nici el, nu are cum să fie. Mai senini (cel puţin până la un punct) se arată inşii detestabili, ticăloşii aflaţi pe val, în epoca lor: un Socoliuc, un Rafiroiu, un Anton Crişan. Aceştia şi-au dezvoltat un sistem infailibil de reuşită optimă în condiţiile date, o reţetă de parvenire incluzând strategii defensive, câteva lecţii bine învăţate de supravieţuire, atunci când "se schimbă optica". Ei rămân oricum în picioare, preluând din mers noile directive, acomodându-se accelerat cu directivele şi plângându-se, cui stă să-i asculte, că altele sunt de fapt în
