Pictura lui Horea Pastina este aidoma chipului sau, de o cumsecadenie rara. Marcata de asezarea intr-un echilibru sensibil a linistii sapientiale fata de impacarea cu sine. O deloc obositoare si nevazuta trepidatie intre socotinta si chietudine. Intre tacere si modestie. Daca admitem ca drumul catre perfectiune, in Arta mai ales, inseamna pentru orice creator o forma proprie de adecvare, de raportare precisa la Timp, printr-o bresa emotionala, atunci nu e greu sa fim de acord ca imaginea particulara a acestei "sparturi" reprezinta, de fapt, "pattern"-ul lui. In cazul lui Horea Pastina, si autorul si opera apartin speciei numite "cumintenia pamantului".
Originalitatea picturii sale consta in izbitoarea lipsa de robustete a culorilor (care, culmea, nu supara decat pe nevrotici, mereu dornici de avanturi vitaliste!). Nu trebuie sa fii infiretat cu cine stie ce mituri academice ca sa-i recunosti o panza dintr-o mie. Spectrul palid, contururi imprecise, evanescente, patinate, o ceata subtire, ca un abur diafan, invaluie canile, florile, merele, blidele, gradinile, magurile si ferestile cu deschideri multiple, ce dau fie spre Mantuleasa, fie spre gradina lui Florin Niculiu, fie spre poiana lui Horia Bernea de la Tescani. Un fel de val asezat cu buna stiinta intre ceea ce a vazut autorul si ceea ce trebuie sa vedem noi, in realitate. O falsa anemie, dincolo de care esti sigur ca bubuie o uriasa inima hedonista. O atonie inselatoare, dupa care ai convingerea ca se ascund forte herculeene neexprimate. Aceasta este marea si autentica descoperire a lui Horea Pastina: un potential univers in reverberare, ale carui energii ne purifica. Putin cate putin, ne dezmeticesc. Adica, asa cum nota chiar el: "Sa intelegem si sa ne innoim in cele putine. Sa intelegem. Daca intelegem putin, putem intelege si mai mult".
De-a lungul a peste trei decenii de cand expune, paloarea