"Dacă omenirii îi va fi hărăzit să supravieţuiască, atunci civilizaţia de mâine va trebui construită precum cea veche, adică pe liniile de forţă ale marilor tradiţii umaniste clasice, tradiţia în care a excelat vechea Grecie. Sigur, acum, că această tradiţie le aparţine tuturor, lui Shakespeare sau Tolstoi ca şi lui Sofocle, lui Einstein ca şi lui Euclide." Sursa: Sorin Antonescu

Aşa îi scria Marguerite Yourcenar lui Jean Balard în septembrie 1946 (v. „Lettres à ses amis et quelques autres“, Gallimard, 1995), reiterându-şi marea iubire pentru clasicitatea elino-latină, pentru idealul kalokagathiei, al armoniei şi împăcării fiinţei cu sine, cu natura, cu ceilalţi, cu viaţa şi moartea deopotrivă. Venind din partea unei conştiinţe scriitoriceşti pentru care intensitatea reflecţiei echivalează ardenţa senzorială, iar ethosul înalt, ca perpetuă provocare a limitelor, nu exclude, ci, dimpotrivă, include alchimia celor mai tulburi instincte şi impulsuri vinovate, convingerea de mai sus defineşte perfect perspectiva desăvârşitei clasicităţi întru care s-a format Marguerite Yourcenar. Autoarea strălucitorului, hipnoticului monolog din „Memoriile lui Hadrian“ (1951, fără îndoială, una dintre marile cărţi ale veacului XX) şi a unei opere dense şi profunde, în care filosoficul, etnologia şi pitorescul balcanic se întretaie fermecător cu mistica, alchimia şi subteranele psihanalizei, Marguerite Yourcenar nu este „doar“ prima femeie aleasă în Academia franceză (1980), ci un adevărat manual de educaţie. O energie magnetizant-formatoare la modul paradoxal, pentru care tocmai păcatul şi culpa morală asigură combustia moralităţii înalte, ambiguitatea şi aporiile simţurilor fertilizează unitatea şi fervorile credinţei, în vreme ce abaterea, pulsiunea eretică, locuirea în hybris sunt menite să umple, să resemnifice şi chiar să salveze destinele aparent livrate eşecului.

@N_P