Supravieţuirea Irinei Nicolau

Viaţa Românească a început anul cu un număr dublu consistent - 256 de pagini cu semnături alese: Andrei Codrescu, George Banu, Radu Aldulescu, Şerban Foarţă, Ion Pop, Dan Perşa, Mihai Şora & Luiza Palanciuc ş.a. Cronicarul a citit cu interes întregul volum 1-2/2008, dar l-a emoţionat în mod special o secţiune din sumar dedicată Irinei Nicolau, care la 29 ianuarie ar fi împlinit 62 de ani . Grupajul care o readuce printre noi la cinci ani şi jumătate de la dispariţie e alcătuit de Marian Drăghici, care nu a cunoscut-o personal, ci doar prin paginile ei scrise şi din povestirile celor ce i-au fost apropiaţi, marcaţi cu toţii de personalitatea fermecătoare a Irinei Nicolau. La unii dintre ei a apelat, rugîndu-i să o povestească, fiecare pe limba lui. Dar cel mai bine se povesteşte însăşi Irina, "descusută" de graficiana Mihaela Şchiopu în două convorbiri inedite, înregistrate în 1998 şi în 2002 - anul ei din urmă. Aflăm astfel că îi plăcea enorm să aranjeze obiectele, "fiindcă simt la obiecte aşa o mare neputinţă de a se mişca singure, încît am ajuns la concluzia că nouă ne revine obligaţia să le punem împreună, să le ajutăm. De pildă, floarea soarelui se întoarce după soare, îi convine, ea poate. Obiectele nu se pot întoarce după noi". Pentru ea, timpul "e ceva de care mi-e groaznic de frică şi nu ştiu de unde să-l apuc. Cel mai simplu pentru oameni este să opereze cu timpul, îl mărunţesc, îl măsoară şi după asta se orientează. Să împarţi timpul este să-i faci un rău fizic, în măsura în care el are un corp, îl stîlceşti. Cabinetul Timpul, de la Muzeul Ţăranului Român, l-am făcut ca pe un avertisment pentru ceilalţi oameni. Cabinetul ăsta are rolul de a-i trage pe oameni de mânecă şi de a le spune Ťfiţi atenţi că trăiţi în timp, că el este ritmat de sărbători şi dacă nu mai ţineţi sărbătorile atunci începe să se tulbure totul,