Mă grăbesc să scriu despre un spectacol pe care l-am văzut acum o săptămînă, pe 8 februarie, la Teatrul Maghiar din Cluj. Şi care mă ţine prizoniera unui soi de mărturisire de o dimensiune spirituală, umană şi teatrală foarte aproape de mine. De ceea ce mă interesează şi mă preocupă acum, parcă mai mult ca niciodată. Impresionant este şi faptul că acest spectacol există şi ca un teritoriu al adevărului profund al fiinţei, al artistului autentic, al performanţei, acolo unde nu există minciună, ci doar nelinişte, căutare, zbucium. "Societatea de vînătoare"( "Der Jagdgesellschaft") de Thomas Bernhard, un spectacol regizat de Dragoş Galgoţiu, la care a lucrat cu doi scenografi mari, o echipă cu care ne-a obişnuit - Andrei Both şi Doina Levinţa - şi cu o trupă formidabilă. Exemplară. Ce am văzut m-a tulburat şi mă urmăreşte. Din toate punctele de vedere. Piesa aceasta este ca un poem scris în transă. Dintr-o singură mişcare de condei, un poem ca un vis, derulat cu ritmuri şi intensităţi diferite, cu repetiţii de cuvinte, de fraze, de gesturi. Un poem absurd şi oniric, în care l-am regăsit pe Beckett topit în emoţii şi cuvinte-imagini. Am citit această piesă cam acum zece ani, mai exact, atunci cînd Dabija făcea "Creatorul de teatru" la Act. Universul ludic-cinic al lui Thomas Bernhard m-a acaparat cu totul. Am citit lucruri noi şi am recitit altele, multe, pe care le ştiam. Am ascultat compoziţia şi interpretarea lui Gleen Gould după unul din textele sale. Tipul său de revoltă, de implicare, de scriitură, vocile pe care vorbeşte, obsedat şi obsedant, despre teatru, despre scris, aşezarea faţă de lume, faţă de sine, m-au sedus. Nu e nimic convenţional acolo. După Beckett, găsesc, citindu-l pe Bernhard, un univers perturbat continuu de mişcarea neliniştită a creaţiei. Cu coerenţe şi incoerenţe. Cu patimi. Cu o forţă teribilă a cuvîntului. Viscerală, fizică şi metafizică. St