Un cititor obişnuit (adică oricine altcineva decât un critic literar) se uită cu perplexitate la anii de după 1989: i-ar fi greu să spună ce s-a întâmplat. Am fost de mai multe ori solicitat să răspund pe scurt, cât mai pe scurt, la o asemenea nedumerire: Cum trebuie să înţelegem starea literaturii române din perioada postdecembristă? De unde provin tulburările? Ce s-a schimbat? Ce tendinţe specifice s-au conturat? Cum poate fi desenată diagrama tensiunilor estetice şi cum poate fi descrisă tectonica genurilor literare şi a valorilor, fără a intra în problemele specifice ale prozei, poeziei, teatrului, criticii sau istoriei literare? O critică simptomatologică ar fi în măsură să descrie fenomenul.

Suntem destul de departe de şocul primilor ani de după Revoluţie ca să putem da un răspuns mai limpede.

O critică de diagnostic al unei perioade îşi cere dreptul la existenţă, alături de o critică de analiză, de sinteză, de judecată imediată, de comparatism, de interpretare hermeneutică. O critică de diagnostic înseamnă observaţia asupra tendinţelor literare ale actualităţii, remarcând fenomenele simptomatice dincolo de lectura izolată a cărţilor.

Cum aş răspunde rapid la întrebarea "Ce s-a întâmplat cu literatura română în postcomunism?", fără să dau nume, fiind atent numai la fenomenele sociologice, morale şi estetice majore?

Primul lucru, de îndată vizibil, este instaurarea unei atitudini extrem de severe, intransigente până la cruzimea negaţiei totale, faţă de literatura scrisă în comunism. Totul părea simplu în această privinţă: nimic din perioada anterioară nu mai era valabil. Negaţia radicală, fără nici o circumstanţă atenuantă, părea singura atitudine cinstită.

Scriitorul român a dobândit libertatea de creaţie pe care nu o avea în comunism. A dobândit, simultan cu toţi cetăţenii români, libertatea de opinie şi libertatea de exprimare, î