Studiul Relaţiile culturale luso-române de Daniel Silva Perdigao a fost elaborat, ca lucrare de masterat la Universidade Aberta din Lisabona, în anul 1998. Deceniul scurs de atunci nu a alterat actualitatea ideilor enunţate de autor (născut la Porto în 1952, stabilit temporar în România prin anii 1960, absolvent al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti în 1975 şi repatriat în aceeaşi perioadă, dar păstrându-şi până azi sentimentele de afecţiune cvasifilială faţă de ţara de adopţiune temporară).

Capabil să se descurce facilmente printre meandrele istoriei celor două naţiuni din extremităţile latinităţii, D.S. Perdigao trece în revistă numeroase puncte de convergenţă ce ar putea - la rândul lor - să devină fertile teme de cercetare. Pe bună dreptate, Portugalia şi România sunt văzute ca "entităţi geografice extreme şi de frontieră faţă de aria de fixare lingvistică, de cultură şi civilizaţie a imperiului roman în Europa", menţinându-se timp de două milenii ca poli ai ariei lingvistice indo-europene de factură neo-latină. În privinţa latinităţii indubitabile a celor două popoare, autorul operează o subtilă disjuncţie: în timp ce în cultura română referinţa la latinitate funcţionează ca mit fondator, ca origine prestigioasă, pentru portughezi latina se identifică inconştient cu limba colonizatorilor, păgâni din punctul de vedere al creştinismului iberic precoce - acesta din urmă devenind portdrapel în lupta contra imperiului roman. Totuşi, se recunoaşte că ambele popoare au rezultat din etnogeneze simultane şi similare, la fruntariile occidentale şi orientale ale colonizării romane din Europa.

Încă din primele faze ale statalităţii, ambele naţiuni neo-latine se afirmă ca "popoare-scut înaintea expansiunii musulmane către Europa. În vest, prin Reconquista, portughezii au respins penetrarea arabilor pe vechiul continent, în timp ce în est, prin rezistenţa ant