Copiii cu dare de mână îşi pot trimite părinţii la „Speranţa“, un cămin de patru stele pentru vârstnici, deschis de Primăria Sectorului 2.

1 /.

Domnul Ciobanu stă de şase luni acolo, după ce-i sărise o doagă la cap, cum zice el râzând, iar fiul lui şi-a dat seama că nu-l mai poate ţine acasă. Ce-o fi fost în sufletul lui când s-a cazat la „Speranţa“ numai el ştie. Acum spune doar cât de bine se simte acolo, zilnic înconjurat de atenţia personalului care-i uşurează viaţa de probleme care acasă păreau de nerezolvat.

Deşi unora nu le pare, cazul domnului Ciobanu şi al altor 14 rezidenţi de la „Speranţa“ e o rezolvare decentă a unei situaţii insurmontabile pentru multe familii din România. „Veneau oameni la mine şi-mi spuneau că ar plăti oricât, dar nu au unde să-şi ducă părinţii care nu se mai pot îngriji singuri“, motivează primarul Neculai Onţanu investiţia de 22 de miliarde de lei pe care Primăria Sectorului 2 a făcut-o într-un fost spital din sectorul 4. A apărut astfel primul azil de stat, cu preţuri şi condiţii de privat, în care pensionarii care au venituri mari sau copii cu salarii bune pot fi cazaţi temporar sau definitiv.

Ca acasă

Alternativa practic nu există. Că- minele de bătrâni din reţeaua de stat sunt supraaglomerate, singura modalitate de eliberare a locurilor fiind trecerea câte unui ocupant în lumea drepţilor.

Deocamdată, Centrul „Speranţa“ e ocupat doar pe sfert, majoritatea rezidenţ ilor fiind bolnavi de Alzheimer. Asta le reduce drastic posibilităţile de deplasare în afara azilului deoarece nimeni nu riscă să-i piardă prin oraş. „E ca acasă, chiar mai bine. Că acasă nu se gătea zilnic mâncare proaspătă, rufele nu se duceau singure la Nufărul. Personalul are o răbdare fantastică. Se ştie că lucrul cu bătrânii e dificil, iar pensionarul în ziua de azi e o povară şi pentru familia lu