Nu am acceptat niciodată ideea că mama e muritoare. Acum mi-a devenit cum nu se poate mai limpede că nu doar în copilărie, cînd judecata neintrată încă în hamurile raţiunii omeneşti ar justifica-o, ci tot timpul cît am trăit amîndouă în aceeaşi lume sublunară, nu admiteam că mama mea e ca şi mine: că, adică, durerea poate s-o doară ca şi pe mine, că frigul poate s-o înfrigureze asemenea mie, că oboseala o poate obosi ca pe mine, că spaima o poate înspăimînta întocmai ca şi pe mine. Nu am luat în serios niciodată ideea că mama e din aceeaşi carne şi din acelaşi sînge ca şi mine, copilul ei. "Ştiam" că există Dumnezeul cel mare, pe care mama îl pomenea uneori, dar pentru mine ea era Dumnezeu. Şi cine a mai văzut un dumnezeu obosit, bolnav sau înfricoşat?
Uneori, se întîmpla cîte o după-amiază de duminică. Vara. Vară uscată, fierbinte. Prin grădini sau pe drum, nici ţipenie de om, nici un zgomot. Salcîmii din jurul casei şi plopii nu mai foşneau, aerul încremenea în văzduh în valuri de teracotă aurie, porumbeii sălbatici, toropiţi de căldură, tăceau prin frunziş. Sau poate muriseră! Dacă atunci se întîmpla ca mama să aţipească, mă cuprindea un de neînţeles sentiment de singurătate şi teamă: sîngele îşi pierdea vibraţia, ziua se umplea de lipsă de rost, mă simţeam ameninţată ca de moarte. Cu o iubire plină de cruzime, făceam zgomot să se trezească. Şi dacă nu reuşeam, o strigam, îi treceam mîinile peste faţă, îi ridicam pleoapele pînă ce, biata, se întorcea la mine: cînd ochii ei albaştri se deschideau, privindu-mă cu infinită dulceaţă, sîngele revenea în inima lumii...
***
De lucra în grădină sau în casă ori de cosea la maşina noastră Singer, nu mai termina de recitat poezii, de cîntat sau de povestit. Îmi povestea cîte şi mai cîte: despre fraţii ei morţi pe Frontul de Est - şi plîngea; despre anii copilăriei ei nenorocite - şi suspina; lăcrima pentru
