Nu-mi plac spitalele. Dar cu ii plac? Mirosul, culorile sumbre, suferinta pe care o poti simti, toate creeaza un tablou destul de neplacut. Insa, in momentul in care ajungi intr-un spital, bolnav sau cu treaba, uiti lejer de probleme atunci cand te lovesti de asistente. Trebuie sa subliniez ca nu am intentia de a generaliza. Nu vreau sa spun ca toate asistentele sunt o apa si un pamant, insa, din nefericire, intr-un sistem sanitar in plina reforma ne lovim mult prea des de relicve ale vietii comuniste. Sa va explic. Acum vreo doua zile m-am nimerit prin Spitalul Judetean. Din vorba in vorba, una dintre asistente a inceput sa tipe la mine. Bun. Am gandit ca femeia este nervoasa, ca are probleme pe care nu este in stare sa si le rezolve si ca simte nevoie sa se exteriorizeze. Am dat sa plec... eu inaintasem vreo 50 de metri pe coridor, iar ea, doamna asistenta, din scaunul ei tipa in continuare la mine. Dragut mi-am zis. Si apoi am realizat ca daca la mine, reprezentant al presei, distinsa duduie indrazneste sa urle in halul ala, cam ce or pati saracii pacienti? Intr-un sistem sanitar spagacios, in care o tanti care face o injectie primeste de la pacient cel putin 50 de mii, in conditiile in care tratamentul cu pricina se repeta de cel putin trei ori pe zi, numai pentru ca a fost atat de amabila sa-si faca treaba, asistenta a ajuns sa se creada buricul pamantului. Nu este vorba de proasta organizare a conducerii, nu este vorba neaparat de proasta crestere a angajatului, eu cred ca putem vorbi strict de o foarte proasta obisnuinta comunista. Mi-aduc aminte ca, in urma cu multi ani nu te puteai duce la doctor fara un pachet de kent si unul de cafea. Asa se obisnuia pe atunci. Evident, la roman invatul nu are si dezvat intotdeauna. Asa ca, obiceiul s-a pastrat si in primii cativa ani de dupa Revolutie. Chiar daca gaseai Kent si cafea pe toate drumurile, sechelele spa