Romanii au inventat ideea de veto, ca un drept al unuia dintre cei doi consuli de a se opune deciziei celuilalt (sau un drept al tribunului de a se opune deciziei Senatului). Cum consulii romani erau egali în drepturi şi nici nu aveau delimitate clar atribuţiile, procedura era menită să-i forţeze la colaborare sau măcar la negocieri (în cel mai rău caz, ceva de genul: lasă-mă pe mine să construiesc viaductul şi eu te las pe tine să cucereşti Sicilia, nu ne băgăm unul peste celălalt). Procedura s-a perpetuat în diverse variante politice şi vedem azi că decizia Curţii Constituţionale în cazul Nicolai are o logică romană în spatele ei: îi obligă pe premier şi preşedinte să colaboreze sau măcar să negocieze la schimbările din executiv.

Noţiunea de „veto“ face o carieră frumoasă şi în ştiinţele politice moderne. În urmă cu câţiva ani, un matematician grec pe nume George Tsebelis a produs o mică revoluţie în politologie, venind cu teoria jucătorilor-veto („veto players theory“). Cea mai importantă carte a sa se numeşte chiar aşa: „Veto Players: How Political Institutions Work“ (Jucătorii-Veto: Cum funcţionează instituţiile politice - 2002). Tsebelis compară diferite sisteme politice nu pe baza trăsăturilor constituţionale (prezidenţiale, parlamentare) sau politice (bipartidism, multipartidism), ci pe baza unui singur factor: câţi actori politici sunt capabili să blocheze o schimbare faţă de starea de fapt. Fiecare asemenea actor care poate bloca o schimbare este numit de el „jucător-veto“. În cartea de care pomeneam, Tsebelis discută amplu despre urmările unui număr mare sau mic de jucători-veto. Aceştia pot fi jucători instituţionali (SUA au un număr mare de jucători instituţionali care se pot bloca reciproc) sau politici (Italia, unde spectrul politic fragmentat face ca şi partidele mici să poată bloca legi). De pildă, ţările cu mulţi jucători-veto tind să aibă defi