Romanii au inventat ideea de veto, ca un drept al unuia dintre cei doi consuli de a se opune deciziei celuilalt (sau un drept al tribunului de a se opune deciziei Senatului). Cum consulii romani erau egali in drepturi si nici nu aveau delimitate clar atributiile, procedura era menita sa-i forteze la colaborare sau macar la negocieri (in cel mai rau caz, ceva de genul: lasa-ma pe mine sa construiesc viaductul si eu te las pe tine sa cuceresti Sicilia, nu ne bagam unul peste celalalt). Procedura s-a perpetuat in diverse variante politice si vedem azi ca decizia Curtii Constitutionale in cazul Nicolai are o logica romana in spatele ei: ii obliga pe premier si presedinte sa colaboreze sau macar sa negocieze la schimbarile din executiv.

Notiunea de ”veto” face o cariera frumoasa si in stiintele politice moderne. In urma cu cativa ani, un matematician grec pe nume George Tsebelis a produs o mica revolutie in politologie venind cu teoria jucatorilor-veto (”veto players theory”). Cea mai importanta carte a sa se numeste chiar asa: ”Veto Players: How Political Institutions Work” (Jucatorii-Veto: Cum functioneaza institutiile politice - 2002). Tsebelis compara diferite sisteme politice nu pe baza trasaturilor constitutionale (prezidentiale, parlamentare) sau politice (bipartidism, multipartidism), ci pe baza unui singur factor: cati actori politici sunt capabili sa blocheze o schimbare fata de starea de fapt. Fiecare asemenea actor care poate bloca o schimbare este numit de el „jucator-veto”. In cartea de care pomeneam, Tsebelis discuta amplu despre urmarile unui numar mare sau mic de jucatori-veto. Acestia pot fi jucatori institutionali (SUA au un numar mare de jucatori institutionali care se pot bloca reciproc) sau politici (Italia, unde spectrul politic fragmentat face ca si partidele mici sa poata bloca legi). De pilda, tarile cu multi jucatori-veto tind sa aiba