Scriu aceste rânduri pentru aceia care trăiesc sau vor trăi o poveste asemănătoare. Pentru a nu înceta niciodată să spere. Pentru a şti că SE POATE.
Scriu aceste rânduri pentru aceia care trăiesc sau vor trăi o poveste asemănătoare. Pentru a nu înceta niciodată să spere. Pentru a şti că SE POATE.
O cheamă Babi, după ce mulţi ani a chemat-o Bebe. O cheamă Ochişor, Obrăjor. Dena, Deniucă, Denisoacă, Dena-balena. Grasa, Cârnat, Caltaboş. Căcă. Apoi Suricata, Şobi, Liliacu’, Bestie cu cioc. Ciocobarză. Bazbuzucă. Mândruţă. Opăţică.
În a treia zi de Crăciun, mama a găsit-o căzută lângă pat. Am bănuit că a încercat să sară şi picioarele de “babă” de 15 ani şi jumătate nu au mai ţinut-o “ca în tinereţe”. La cabinet! Nu merge radiograful, dar e inflamată, e clar, pe toată lungimea coloanei. “Facem antiinflamatoare timp de zece zile.” În cea de-a doua, începe să se clatine. Să intre în mobilă. Doctorul Harbuz, plecat din ţară, înţelege prin telefon că nu e coloana. “Vă duceţi acum la Ilioara! L-am rugat pe doctorul Lescai să nu iasă din tură.”
AVC. Străbatem Bucureştiul în reproşuri că nu l-am sunat de prima dată. Radiografie, ecografie, analize de sânge în care Babi nu e Bestia cu cioc, nu muşcă pe nimeni. E moale. Dar conştientă. Accident vascular cerebral. Lescai: “Dacă nu sperăm, nu obţinem nimic”. Dacă nu aş fi paralizată şi eu, aş ridica sprânceana la banalul enunţ. Care se va dovedi expresia echilibrului – venit din experienţă, voinţă şi dragoste – a acestui tânăr.
PICĂTURA. Perfuzii. Lente. Două perechi de ochi hipnotizaţi de o picătură. Ore în şir. Nenumărate injecţii. Pe care le simţim şi eu, şi Nuny în amorţeala braţelor care stau, cu rândul, sub capul Denei şi a picioarelor intrate în podea. Buze lipite de ochişor, ca să simtă că trebuie să... Răsuflări pe lăbuţe, ca să le mai încălzească.
