La echipa noastră de prospecţiuni geologice de lîngă Băile Herculane venise un nou şofer. Deşi aveam două camioane SR Dac şi un microbuz TV, mult timp n-am avut angajat decît un singur şofer: Marin. Pe cel de-al doilea, un puşti ţigănos, îl dădusem afară pentru că fura benzină şi pleca adesea cu TV-ul în staţiune, tocmai cînd aveai mai mare nevoie de el. De fapt, nu reuşisem să-l dăm afară pentru asta. Avea o pilă mare la Bucureşti şi am reuşit să-l concediez abia cînd era să ne bage cu maşina pe toţi în prăpastie, la o curbă a unui drum prost de munte. Era un novice în ale condusului şi un veşnic pericol pentru noi şi pentru el însuşi. Cel care venise acum, după cîteva luni de la plecarea puştiului, Gherasim, era destul de în vîrstă şi ne-am gîndit că trebuie să aibă suficientă experienţă pentru drumurile grele la care aveam să-l expunem. Nu prea scotea o vorbă de faţă cu mine şi mi-am zis că poate mă ştia şef şi, pînă avea să-mi înveţe hachiţele, prefera să fie mai reţinut. Am aflat apoi că la fel se comporta şi cu ceilalţi din echipă, cu topografii, cu gravimetristul şi chiar cu Marin. Avea o faţă albă cu multe cărnuri lăsate şi un moţ de păr alb în creştetul capului. Părea un veşnic inocent, aterizat între nişte străini. Într-o dimineaţă, la vreo săptămînă după ce a venit, ne-am suit cu toţii în camionul lui să mergem spre Caransebeş, în partea de vest a masivului Godeanu pe care trebuia să-l măsurăm în acea zi chiar peste culme. Ne-a lăsat pe o vale, acolo de unde nici o maşină nu mai putea înainta. I-am explicat că trebuie să ne ia seara de pe Valea Cernei, dintr-o staţie unde venea odată autobuzul. Reperul era destul de clar. El avea de ocolit vreo 60 de kilometri pe şosea, în vreme ce noi urma să traversăm muntele pe jos. A plecat salutîndu-ne cu mîna ridicată. Ne-am început urcuşul în soare, spre culmea de peste două mii de metri, oprindu-ne cam la fiec