Simion Popa îi va încuraja pe "tricolori" la Euro 2008 din scaunul cu rotile
Are 50 de ani, dar nu-i arată. Cînd intră în redacţia Gazetei şi îţi strînge mîna, te doare. Zîmbeşte mereu şi nu se jenează de cîrjele ori căruciorul cu care se deplasează. A trecut de faza complexelor. Ţie ţi se face ruşine dacă îl priveşti aparte.
Simion Popa e, deocamdată, singurul suporter cu disabilităţi locomotorii care va însoţi "naţionala" României la Euro.
"Trăiesc o a doua tinereţe", spune Popa. Născut lîngă Arad, trăieşte acum la Clinceni, lîngă Bucureşti. E pensionar, dar nu lîncezeşte. Îşi întregeşte venitul lunar ţinînd contabilitatea unei fundaţii internaţionale. "Cînd eram mic, speram că mă voi vindeca şi voi ajunge fotbalist în echipa naţională. Gloria e un magnet pentru toţi. Miracolul nu s-a produs, dar acum mi s-a realizat visul. Voi merge la un turneu final. Va fi prima mea ieşire din ţară!", exclamă el.
Simion Popa şi-a trăit iluzia cu intensitate. N-a avut nici o şansă, dar a sperat tot timpul. "În toamna lui 1958, pe cînd aveam doar şase luni, am paralizat de la mijloc în jos. Cum s-a întîmplat? Doctorii mi-au făcut vaccinul antipoliomielitic cînd eram răcit, deşi acest lucru nu e recomandat. A fost malpraxis. În timp, am făcut 13 operaţii, însă problemele au rămas. Am fost un fel de cobai", povesteşte Popa. Devorează fotbalul nu de pe gazon, ci din tribună. Trăieşte meciurile aşa cum i-ar fi plăcut să le joace. E suporter. Iar pentru "naţională", la Euro, va fi unic în felul său.
E stelist
A fost atras de fotbal din copilărie. "În '66, cînd aveam 8 ani, am ascultat la radio meciul nostru cu Anglia de pe Wembley, 1-1, gol Dumitrache. Desenasem un teren pe hîrtie şi ţineam mîna în poarta noastră, credeam că ajut să nu luăm gol. La 9 ani, am văzut primul meci la televizor, Elveţia-România 7-1, şi nu
