Dispunem astăzi de un număr de lucrări care studiază limbajul obscen din punct de vedere lingvistic, istoric, antropologic, psihanalitic. O carte de referinţă în acest domeniu este cea a scriitoarei canadiene Nancy Houston: Dire et interdire. Éléments de jurologie (1980), în care se ocupă de originea şi de funcţiile cuvintelor interzise în limbile europene (blasfemii, înjurături, interjecţii vulgare, aluzii sexuale).

În toate culturile, cea mai bogată sursă semantică a cuvintelor obscene este corpul uman, diversele părţi ale acestuia, precum şi funcţiile sale fiziologice, mai ales cele care ţin de planul "josului corporal". Lexicul obscen de pretutindeni conţine cuvinte care fac referinţă la sexualitate şi la substanţele care părăsesc trupul. Aceste dimensiuni ale corpului, precum comportamentele sexuale sau gestiunea deşeurilor, sînt guvernate de puternice interdicţii şi tabuuri. Există o legătură strînsă între expresiile lingvistice şi aceste tabuuri: limbajul obscen nu are semnificaţie şi greutate decît atunci cînd transgresează ceea ce este interzis.

Deşi limbajul obscen este o trăsătură universală, conţinuturile şi folosirea lui diferă mult de la o cultură la alta, în funcţie de valorile morale existente, de codurile de comportament şi de convenţiile sociale. De exemplu, în cultura europeană, stereotipiile de gen asociază limbajul obscen şi agresivitatea verbală cu sexul masculin. Înjurăturile, gesturile obscene sînt privilegiul bărbaţilor, femeilor fiindu-le descurajate aceste comportamente. Or, această diferenţiere sexuală în ceea ce priveşte limbajul obscen nu operează la fel în toate culturile. În studiul Some Collective Expressions of Obscenity in Africa (1929), antropologul britanic E.E. Evans-Pritchard a observat că în societăţile arhaice, limbajul obscen îndeplinea o funcţie socială, iar monopolul cvasi-exclusiv asupra acestuia era deţin