Imediat după căderea regimului comunist, Teatrul Absurdului a invadat scena bulgară. El a ocupat astfel spaţiul gol lăsat de aşa-numitul "realism socialist". Piesele lui Beckett, Ionesco, Arrabal şi Genet se jucau pentru prima oară pe scena noastră şi au constituit o bună sursă de inspiraţie pentru o seamă de dramaturgi bulgari. Multe dintre piesele scrise în anii â90 descriau noua faţă absurdă a vieţii publice în societatea postcomunistă (haosul, izolarea de Europa, sărăcirea), folosindu-se de definiţiile şi strategiile clasice ale absurdului. În Introducere la pictura lor dramaturgul Margarit Minkov povesteşte istoria a doi pictori care se simt inutili într-o societate pragmatică şi orientată spre comerţ, cum e cea postcomunistă. Piesa începe exact atunci cînd cei doi primesc un cadou de la un cuplu de nouveau riches - cadoul este un tablou naiv kitsch: un peisaj de munte cu un cioban, o oaie şi un cîine. Pictorul decide să emigreze în imaginea kitsch, dorind să dispară din lume şi să evite efectele negative ale realului.
Paradoxal, în dramaturgia post-absurdă personajele folosesc adesea vechiul limbaj metaforic, coerent, poetic. Absurd, brutal, inconfortabil este fondul general. Limbajul în sine nu tinde să se schimbe, ci, pur şi simplu, e în pragul... dispariţiei. Drama bulgară din anii â90 este saturată de caractere cu strategii spontane, autodistructive, fundamental nemulţumite de ceea ce le înconjoară, ca şi de propria persoană. Personajele lui Boychev din Orchestra de pe Titanic se autocaracterizează considerîndu-se nişte "foste fiinţe umane" care au căzut brusc "în afara sistemului". În piesa lui Ivan Golev, Rochia lui Baudelaire, personajele spun despre ele că sînt "materiale reciclabile". Un personaj din piesa lui Stanislav Statiev, Camera goală, spune: "visez să devin un pudel - fără amintiri şi fără planuri pentru viitor". Aceste personaje
