Richard von Weizsäcker, fost preşedinte al Germaniei, despre Helmut Schmidt, oponent politic şi fost cancelar: "Principala lui calitate este aceea că te poţi bizui pe el" (Verlässlichkeit). Evident, von Weizsäcker nu avea în vedere nimic de genul "disciplină de partid" sau obedienţă strictă. Nu vroia să spună că fostul cancelar face tot ce i se spune să facă, drept care te poţi bizui pe el. Vroia să spună că Helmut Schmidt face tot ceea ce Helmut Schmidt spune. Şi că, dacă se angajează să facă ceva, de unul singur sau în echipă, nu abandonează lucrurile la jumătatea drumului, nu te lasă de izbelişte. Aş spune că, dincolo de acest caz particular, von Weizsäcker numeşte o virtute politică esenţială. Ea presupune o serie de alte virtuţi, colaterale, cum ar fi consecvenţa, loialitatea, seriozitatea, onoarea etc. Observ, în treacăt, şi că un politician (CDU) îşi poate declara încrederea într-un politician din tabăra opusă (SPD). Contrastul cu scena publică românească e la îndemîna oricui. Pe care dintre politicienii noştri te poţi bizui pînă la capăt? Şi care din ei se bizuie cu adevărat pe colegii săi? Că nici unul nu are încredere în adversari e mai mult sau mai puţin obişnuit. Mai puţin obişnuit e că nici unul nu are încredere în "tovarăşii săi de drum", în cei din aceeaşi formaţiune politică. Se bizuie Geoană pe Năstase? Iliescu pe Geoană? Crin Antonescu pe Tăriceanu? Au demisiile sau excluderile din PRM şi PC vreo legătură cu încrederea? Se bizuie Vasile Blaga pe Elena Udrea? Se bizuie Traian Băsescu, în mod necondiţionat, pe cineva? Se bizuie Mona Muscă pe toţi cei care se bizuie, episodic, pe ea? Devălmăşia e generală: guvernul nu se prea poate bizui pe parlament, nici pe preşedinţie. Preşedinţia nu se poate bizui nici pe unii, nici pe ceilalţi. Cînd două sau mai multe partide fac o alianţă, electorală sau guvernamentală, nici unul nu se poate bizui, fără