Îi putem reproşa oare unui scriitor cuvintele folosite? Nu îl acuzăm oare astfel, implicit, de manipularea la rece a vorbelor, nu-i negăm ceea ce ţine de esenţa artei sale: relaţia serioasă, fără compromis, dramatică aproape, cu limba în care scrie?

Poate fiindcă am descoperit "noua dramă" prin cîteva texte bune, gata selectate din noianul de producţii autohtone şi ruseşti, eu le acord dramaturgilor tineri creditul pe care îl acord scriitorilor adevăraţi şi îi văd supuşi aceleiaşi fatalităţi a căutării "cuvîntului ce exprimă adevărul". Prin urmare, dacă ei recurg la un cuvînt şocant, eu chiar îi cred că acesta le era necesar pentru a-şi transmite gîndul.

Iar dacă există - şi bineînţeles că există - printre ei autori care nu au nimic de spus, atunci păcatul de a mima creaţia este oricum incomparabil mai mare decît folosirea oricărui cuvînt, oricît de buruienos ar fi el. Dar, pe de o parte, nu cu tinerii dramaturgi începe şirul veleitarilor din literatură şi, pe de altă parte, o generaţie se judecă după vîrfurile ei.

Din păcate, confuzia de valori din această zonă este sporită de faptul că dramaturgii tineri sînt cu uşurinţă percepuţi "în masă". La această situaţie contribuie ei înşişi prin înregimentarea vajnică sub stindardul noii drame. Şi tot un rol de uniformizare s-ar putea să aibă şi limbajul lor.

Cît de puternic este sudată o generaţie prin limba ei a demonstrat-o un experiment din liceele germane. Elevilor li s-a dat o foaie cu cinci-şase citate din diferiţi scriitori contemporani şi li s-a cerut să ghicească vîrsta autorilor. Ceea ce copiii au şi făcut, nimerind aproape întotdeauna răspunsul corect. Se pare că vîrsta lingvistică nu poate fi camuflată.

Prin urmare, limba dramaturgilor tineri este limba generaţiei lor. E limba "care este": scandaloasă ca şi realitatea care i-a dat naştere. Este însă, în general, o limbă vie şi