● Războiul lui Charlie / Charlie Wilsonâs War (SUA, 2007), de Mike Nichols.
Nu credeam că Hollywood-ul de azi mai e în stare să producă un divertisment politic de înaltă clasă, cum este Războiul lui Charlie. Filmul, care arată cum i-a înarmat America, în anii â80, pe luptătorii antisovietici - şi, pe viitor, antiamericani - din Afganistan, nu e nici apologetic, nici autoflagelator. De exemplu, dacă un regizor ca Oliver Stone ar fi simţit nevoia să-şi marcheze emfatic dezaprobarea faţă de tranzacţiile ţării sale cu un personaj ca dictatorul pakistanez Zia-ul-Haq, regizorul Mike Nichols n-o simte; nu că Nichols le-ar aproba, dar pe el nu-l interesează, ca pe Stone, să facă pe conştiinţa ultragiată a Americii. Tonul lui nu e tonul unui cabotin isteric, care ne cere să ne prefacem şocaţi de faptul că în politică se fac anumite lucruri, ci tonul unui om de lume, pentru care e de la sine înţeles că ele se fac. Asta nu înseamnă că filmul e mizantropic: congresmanul democrat Charlie Wilson (Tom Hanks), care, ca membru al comitetului de finanţare a operaţiunilor CIA, a reuşit să mărească fondul pentru Afganistan de la cinci milioane la un miliard de dolari, e prezentat ca un personaj din tabăra binelui, ca şi agentul CIA Gust Avrakotos (Philip Seymour Hoffman), care l-a ajutat. Dar motivul pentru care cei doi primesc aprobarea lui Nichols e tocmai scepticismul sănătos cu care (după cum ne asigură filmul) au tratat tot timpul noţiunea de "tabără a binelui", precum şi pe aceea de "război sfînt", asta în timp ce alţi simpatizanţi americani, de la o somptuoasă anticomunistă de salon (Julia Roberts) pînă la preşedintele comitetului lui Wilson (Ned Beatty), ajunseseră să le folosească la fel de des ca mujahedinii afgani. În viziunea lui Nichols, problema n-o constituie oamenii ca Wilson şi ca Avrakotos, care abordează pragmatic un obiectiv formulat în termeni oneşti
