Prezentăm aici două fragmente-interviuri acordate de Ştefan Mihăilescu-Brăila. Primul este uninterviu din 1963. Cel de-al doilea, vine la o diferenţă de 30 de ani, în 1993. De altfel, acesta este şi ultimul interviu acordat de genialul actor.
Prezentăm aici două fragmente-interviuri acordate de Ştefan Mihăilescu-Brăila.
Primul este uninterviu din 1963. Cel de-al doilea, vine la o diferenţă de 30 de ani, în 1993. De altfel, acesta este şi ultimul interviu acordat de genialul actor.
Valentin Silvestru: Domnule Ştefan Mihăilescu Brăila, cum aţi ajuns în teatru?
Ştefan Mihăilescu-Brăila: În şcoala primară spuneam poezii mai bine decât alţii, în liceu imitam cu succes profesorii, în familie distram prietenii cu sunete şi improvizaţii – şi uite aşa m-am trezit pe scenă.(...) Teatrul mi-a adus mari satisfacţii. (...) Ele se numesc “Dezertorul”, “Năpasta”, “Inspectorul de poliţie”, “Nunta lui Krecinski”, “Bădăranii”, “Mielul turbat”, “A douăsprezecea noapte”, “O scrisoare pierdută”, “Baia”, “Aristocraţii”, “Moralitatea doamnei Dulska”, “Take, Ianke şi Cadâr”, “Napoli, oraşul milionarilor”, “Domnul Puntila şi sluga sa Matti”, “Ascensiunea lui Arturo Ui”. (...) La începutul carierei îmi plăcea să improvizez. Fără limite. Mai ales în comedii, mă dedam la multe clovnerii. Şi-ntr-o zi nu ştiu ce s-a-ntâmplat: poate observaţia unui coleg, poate a unui regizor, poate a unui spectator, nu ştiu ce m-a făcut să am revelaţia. (...) A jocului curat. A inutilităţii împovărării rolului. (...) Cred că atunci când îl jucam pe Spiridon Biserică din “Mielul turbat” de Aurel Baranga. S-a întâmplat aşa, deodată – când am înţeles şi am fost cucerit de frumuseţea jocului curat, simplu, fără floricele în care replica merge net la spectator. Din clipa aceea mă străduiesc să fac aşa.
(...) Mi-am propus-
