Veteranii albanezi ai războiului civil din 1999 au savurat clipa independenţei. Sursa: APSursa: APSursa: Horia CălăceanuSursa: Horia CălăceanuSursa: APSursa: Horia CălăceanuSursa: AP
1 /.
Steaguri, claxoane, petarde, strigăte. În spatele acestor manifestări ale bucuriei stau aproape două milioane de albanezi, fiecare cu povestea lui despre anii în care au visat la independenţă. Unii au făcut-o cu arma în mână şi au rămas cu păcate de neşters, dar „a meritat“.
Veteranul şi „erorile“
Îl cheamă Ardi Tarik, are în jur de 40 de ani şi părul puţin grizonat. Se foieşte cu privirea lipită de geamuri prin Hotelul Grand din Priştina, fixând mulţimea care începe să se strângă afară, fluturând steagurile negresângerii. Intră din când în când în vorbă cu oamenii, să-i mai treacă timpul până când se va face ora 15.00. Este ora pe care o aşteaptă de 10 ani, deşi n-a ştiut până în urmă cu câteva zile la ce pagină va fi deschis calendarul zilei în care ceasul independenţei îşi va face loc.
A venit în Priştina dintr-un sat anonim, de la vreo 80 kilometri depărtare. Poate fi orice sat, povestea lui e a majorităţii albanezilor care întâmpină în Priştina cea mai importantă zi a provinciei. Dacă îl întrebi cu ce se ocupă, îţi spune „cartea de vizită“ care îl defineşte cel mai mult: „Sunt veteran de război. Altceva nu mai contează“. În urmă cu 9 ani, Ardi era aproape de Priştina, în enclave, atacându-i pe sârbi împreună cu fraţii săi de arme. A făcut şi puşcărie pentru „erorile“, din război, aşa cum le denumeşte el, încruntându-se uşor.
Este de acord că un alt cuvânt pentru erorile de război ar putea să fie „crimă“, dar nu merge până acolo încât să asocieze cuvântul cu persoana lui. „A fost război, a trebuit să ne luptăm cu sârbii. Am făcut câteva «erori» atunci, pentru care am făcut puşcărie. Astăzi, ţara lor este ţara