Criza manifesta in viata noastra publica in formele agravate din ultimii ani nu este, cum s-a tot spus, una conjuncturala, datorata doar temperamentului, lipsei de educatie, tembelismului si orgoliului protagonistilor. Dupa cum poate observa oricine, ea se evidentiaza si la nivel institutional, caci principalele organisme ale statului sunt sufocate, parazitate sau chiar paralizate de birocratie, lipsa de coordonare, munca deficitara in echipa, nonresponsivitate la solicitarile cetatenesti si incapacitate de a satisface doleantele, chiar si atunci cand se elaboreaza raspunsuri. Socotind ca fiecare institutie ar trebui sa intruchipeze o idee, sa puna in practica politici coerente pentru a face din aceasta o realitate si sa faca acest lucru cu eficienta – in timp util, cu economie de mijloace, fara excese ori carente in investitia de resurse –, ceea ce se vede este tocmai pe dos. La noi institutiile sunt nu idei, ci oameni, imprumutand, dupa imprejurari, chipul si asemanarea sefului momentan, politicile sunt mereu in curs de reelaborare, abandonandu-se ceea ce s-a inceput pentru un mai bine care nu coaguleaza, statele de plata sunt sufocate de sinecuristi si paraziti disimulati, din care o parte si-ar putea cauta altceva de lucru, iar banii ori se risipesc – in investitii necontinuate –, ori lipsesc, nefiind prevazuti in buget sau adusi din proiecte europene.

Acestea sunt situatiile banalizate prin repetare. Dar ele nu dateaza de ieri, ci vin din comunism, si din capitalismul interbelic dinaintea acestuia, si din perioada dinaintea primului razboi mondial. Exemplele pot surveni din multiple domenii. Mai ingrijorator astazi, la un an dupa intrarea Romaniei in UE, ramane totusi felul in care ilustreaza Ministerul Afacerilor Externe acest fapt. Nu voi discuta acum iar despre prestatia ministrului Adrian Cioroianu, care a beneficiat de multe ori de observat