Cât europenii au schiat, au dormit sau şi-au dus copiii la patinaj în acest sfârşit de săptămână geros, pe harta Europei a apărut un stat nou: Kosovo. Apariţia sa nu a fost o surpriză pentru nimeni. Declaraţia de independenţă a acestei foste provincii otomane, apoi sârbeşti, locuită de albanezi dintotdeauna, dar de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea ca populaţie majoritară, fusese amânată din noiembrie anul trecut, de când partidul premierului kosovar, Hashim Thaci, câştigase alegerile. Acesta a amânat declaraţia de independenţă ca să nu creeze în Serbia un curent naţionalist şi mai puternic, care să aducă voturi candidatului naţionalist la alegerile prezidenţiale din ianuarie. Odată acestea câştigate, deşi la limită, de Boris Tadic, candidatul favorizat de Occident, nu mai lipsea decât un lucru pentru independenţa Kosovo. Un summit european, astfel ca după declarare Europa să vorbească, imediat după Statele Unite, cu o singură voce, recunoscând independenţa Kosovo. Acest summit începe azi, deci, ieri Kosovo şi-a declarat independenţa. Vor fi, desigur, şi voci contra, iar Kosovo va fi pentru multă vreme ca şi Taiwanul, recunoscut doar de o parte din ţările lumii, dar independenţa nu mai poate fi pusă la îndoială. Ea este un fapt din 1999, de când Kosovo funcţionează practic ca un stat separat, iniţial sub guvernare ONU, apoi, treptat, într-o combinaţie ONU cu organisme alese local. După aproape zece ani de când Serbia a pierdut controlul, numai naivii credeau că mai poţi lipi cana la loc vreodată.

Există două întrebări importante privitoare la evenimentul de ieri. Una - cum a fost posibil? Ca regulă generală, provinciile care se separă şi îşi proclamă dreptul la autodeterminare nu sunt recunoscute în secolul XXI. A doua este dacă această secesiune este şi ultima din fosta Iugoslavie. Putem, în sfârşit, spera că s-a terminat? O să le răspund pe rând.