Pentru Flo­rin Zamfi­rescu, Şte­fan Mi­hă­i­lescu-Bră­i­la este acel ac­tor cu un “uriaş in­stinct de scenă”. Deşi cei doi au repetat prea puţin şi au jucat împreună în piese periferice, amintirile şi impresiile sunt multe.

Orice geniu îşi cunoaşte propria valoare. Astfel, actorul devine puţin “altfel”.

Pentru Flo­rin Zamfi­rescu, Şte­fan Mi­hă­i­lescu-Bră­i­la este acel ac­tor cu un “uriaş in­stinct de scenă”. Deşi cei doi au repetat prea puţin şi au jucat împreună în piese periferice, amintirile şi impresiile sunt multe. În piesa “Aceşti îngeri trişti”, de D.R. Po­pescu, Mihăilescu-Brăila era “ma­gistral” – “Avea doar o scenă şi plecai cu el în gând, deşi spectaco­lul era grozav în în­tre­gime”. În “Ordinatorul” de Paul Everac, unde ju­ca cu Ol­ga Bucătaru, cei doi fiind un cuplu, Mihă­i­lescu-Brăila avea “ştiin­ţa de a sublima ce trebuie, orice text şi să-l fa­că să de­vină surprinză­tor, proas­păt, fascinant”, măr­­turiseşte Zam­­firescu.

HAMLET? Avea gân­­­­duri mari – voia să joace şi Hamlet. O seară în­treagă a jucat în faţa prietenului său, revol­tân­du-se împotriva regi­zo­rilor “tâmpiţi”, care nu-l găseau potrivit pentru Shakespeare, ne-a po­vestit Florin Zamfi­rescu. Mai târziu avea să fie distribuit în “Pa­sărea Shakespeare”. Deşi a in­trat bine în rol, încă de la prima lectură, la a treia repetiţie s-a revoltat – “Nu pot să joc ziua ce visează alţii noaptea”. Astfel, a abandonat şi acest rol. ­”Regele Lear”, spune Florin Zamfirescu, l-ar fi putut face “unic”. Lucian Pintilie, re­gizorul care putea “să va­dă lucrurile care nu se văd şi care să fie fascinat de ce poate scoate din actori” era o sin­gula­ritate, Mi­hăi­lescu-Brăila neîntâlnind un astfel de om, care să-i maximizeze potenţialul.

SCENA ŞI VIAŢA. La Găeşti, într-o “sală organizată, dar plină de beţivi, copii care fluierau şi tineri cu radio-p