Într-adevăr, îi plăceau banii! Cui nu-i plac? Cine nu vrea să primească dovada palpabilă a valorii lui?
Într-adevăr, îi plăceau banii! Cui nu-i plac? Cine nu vrea să primească dovada palpabilă a valorii lui?
Dar la domnul Brăila pasiunea pentru bani era egală cu alte mari pasiuni ale lui. Era un întreg angrenaj al socotelilor, o ştiinţă, o patimă. Avea carneţele, mici, mici, pe care scrisul lui piticesc era înţeles doar de el. Un carneţel era cu textul pe care-l avea de învăţat. “Aşa ai să-nveţi mai repede”, spunea! “Ca un monolog scrii tot ce ai. Şi ţi-l închipui, ţi-l ridici, ţi-l construieşti!”. Alt carneţel era cu telefonul Doamnelor. Altă pasiune. Erau scrise acolo pe răboj vecine una cu alta, la un eventual bilanţ nu ar fi înţeles nimeni nimic. Şi cel de-al treilea carneţel era cel cu banii, cu socotelile, socoteli multe. Într-o zi l-am întrebat cu interes cum să cer, cum să fixez gajul la nu ştiu ce contract, deşi pentru noi actorii în cinematografie erau fixe.
DURERE VEŞNICĂ. Mă gândesc la ceea ce era numită hulpavitatea pentru bani, harpagonismul lui (ce mult a dorit să joace în piesa lui Molière). Mă gândesc, şi-n loc să mi se pară o meschinărie, să mă cuprindă mila, jena, sunt într-o mare admiraţie: Ce grozav era! Nici că se putea altfel.
În faţa banilor, domnul Brăila avea o seninătate de necrezut. Era dreptul lui. Era felul lui de a-şi încărca bateriile. De a-nţelege că şi-a depăşit condiţia. El, băiatul prea mic de ani să-l ia vaporul şi să-l ducă la Hollywood, el băiatul măicuţei lui, singuri şi săraci, umiliţi fiindcă n-aveau bani, el care a-nţeles că respectul lumii trece şi prin numărul banilor. Voia bani. Respecta reuşita materială. Lipsa şcolii, academiei de artă (de care de altfel n-avea nevoie – o fi fost pământul acela al Brăilei foarte talentat) era o durere veşnică, măcar lipsa banilor pute
