Omul, "doar el, cu îngerul său"
Premisa de la care pornim excursul nostru este aceea că civilizaţia nu este întotdeauna un exerciţiu superior de interioritate, chiar dacă ea, civilizaţia: "a ajutat bruta din noi să se descurce mai bine şi, pe deasupra, să-şi însuşească bunele maniere, chipurile" (pe de altă parte, minunat şi dumnezeiesc lucru, multe din lumea asta le înţelegem, acceptăm şi iubim tocmai din pricina atipismului, stîngăciei, risipirii, perplexităţii, vulnerabilităţii, limitelor, fragilităţii şi simplităţii lor). Şi aşa, gustul frivolităţii exhibîndu-se, nu o dată, civilizaţia "s-a dat la semnificaţii" cu atîta superbie, că ansamblul relaţiilor inter-umane riscă să se fractureze şi disemineze într-o "tipologie morfologică şi de consum aiuritoare" şi să se recuze limpezimea de gînd prin implementarea a tot felul de sofisme şi "căluşe ale conştiinţei". Salvarea vine din aceea că se poate încă suspenda, iată, timpul - lipsă a oricărei ţinte, timpul care "nu te mai face să gîndeşti, nici să pui întrebări" şi înlocui cu timpul-foc al reformării spirituale, timp de gîndire curăţat şi "împachetat" în voinţa lui Dumnezeu, în care să sălăşluiască pacienţa şi genuinul omului frumos. Acesta trebuie să fie impactul cu istoria al Patriarhului, "credo-ul lui sacerdotal şi uman" (...) Tocmai pentru că locul, timpul şi spaţiul Patriarhului ţin de "ponderea ideaţiei" şi de "înalta lor acoperire livrescă şi morală"; chiar dacă lumea Patriarhului este una mai degrabă legendară, a unui "imaginativ al spaţiilor albe", una a "riturilor şi rigorilor imemoriale".
Vom converti, aşadar, condiţia de şef a Patriarhului în aceea de slujitor sub semnul jertfei şi iubirii, în aşa fel, el va să "transpună gloria din apanaj uman în capodopera maxima". Pentru că un nume, cu atît mai mult unul istoric, se zice, nu trebuie doar purtat cu cinste, ci şi transmis la fel mai de
