“După mine să nu rămână nimic!” Aşa gândea Ştefan Mihăilescu-Brăila cu puţin timp înainte să joace ultimul rol, ultima scenă din trecerea sa pe pământ.
“După mine să nu rămână nimic!” Aşa gândea Ştefan Mihăilescu-Brăila cu puţin timp înainte să joace ultimul rol, ultima scenă din trecerea sa pe pământ. A luat hotărârea să arunce la gunoi toate amintirile. Amintirile sale despre lume şi tot ceea ce ar fi putut aminti lumii de el. Să ardă hârtiile şi fotografiile.Să nu rămână nimic! Să nu fi înţeles el că trăsese o brazdă adâncă în ceea ce însemna imposibila uitare? Că îi marcase pe toţi cei din breaslă şi pe cei care făceau săli pline să-l vadă jucând? Uimirea, dragostea, durerea, râsul, hohotele stârnite de personajele cărora le-a dat viaţă rămăseseră pentru totdeauna în aerul sălilor de teatru sau de cinema. Poate că a vrut să spună că nimeni nu va mai putea interpreta ca el marile roluri din teatru.
Ştefan Mihăilescu-Brăila, spun cei care au deschis sipetul cu amintiri, ca să spunem aici, în Ediţia de Colecţie, povestea unui actor fără pereche, era foarte de conştient de valoarea lui. El definea foarte simplu relaţia actorului cu publicul: “Ştiu că teatrul trebuie să facă bine publicului, să-l cultive, nu să-l degradeze. Omul din sală e dornic să râdă, dar eu nu vreau să provoc râsul cu orice preţ.” “Să nu rămână nimic în urma mea!” Poate că a prevăzut ce avea să urmeze şi, într-un fel, încerca să nu-l doară.
A murit singur şi trist.
Ultima scenă a jucat-o fără să provoace hohote de râs sau lacrimi.
“După mine să nu rămână nimic!” Aşa gândea Ştefan Mihăilescu-Brăila cu puţin timp înainte să joace ultimul rol, ultima scenă din trecerea sa pe pământ.
“După mine să nu rămână nimic!” Aşa gândea Ştefan Mihăilescu-Brăila cu puţin timp înainte să joace ultimul rol, ultima scenă din trecerea sa pe pământ.
