Vlad Hogea Ma cuprinde, uneori, o stare de lehamite, cand vad cata mizerie morala e in societatea romaneasca, si atunci imi aduc aminte ce scria Tudor Arghezi, in 1912, intr-un pamflet intitulat "Plosnitele": "Plosnita, sau paduchele-de-lemn, dupa altii, e o fiinta rotunda si turtita ca un bob de linte rosu si rareori lungareata. (...) E curios cat tin sa imite plosnitele pe oameni, in functiunile lor cele mai importante si mai onorabile. Un fel de ciuda te apuca sa recunosti maimutareala semenilor tai celor mai valorosi in societate, vazand cum un paduche face pe omul politic, pe magistratul, pe omul de litere, pe mitropolitul, pe marele duce sau pe cezarul. Unii din paduchi, grasi, fac gesturi ca si cum ar umbla calare si mii de plosniti mai mici si anemice saluta. Apoi e o furnicare, in toata paduchimea, care trebuie sa fie ca un hohot de ras, ca o felicitare generala.

(...)Plosnitele se trezesc odata cu gandacul cel negru ca un popa, si disputa lumina intunericului cu sobolanii, cu soarecii, cu ganganiile ruginii ale bucatariei; umbla cand prin curti se strecoara dihorul, urechelnita prin tinda, coropisnita, si in aer fluturele mortii, buha si cucuvaia. (...) Spion neintrecut, ea te urmareste cu ochiu-i nevazut, la baie, la birt, la teatru: stie cum muncesti si cum te odihnesti, cine vine sa te vada, pe unde umbli, cu ce fel de oameni te intalnesti... Ca sa te pandeasca, ea isi alege locurile cele mai comode si mai bine asezate topografic, si repulsiunea ei pentru orice osteneala o face sa caute ascunzisurile facute gata, in care se gramadeste, impuiaza, si isi creste pe langa sinesi copiii cu o priveghiere ce lasa a se-ntelege ca plosnita poseda o inima sensibila si iubitoare. Civilizatia omeneasca n-a mers insa pana la intortocherea si stricarea gustului ei primitiv in ce priveste hrana. Conservatoare tenace, plosnita are cultul stramosesc al